Ce este lumea de dincolo?

Ce ştiam până acum ?

Termenul “de dincolo”, suportul unei noţiuni vagi şi generale, este una din expresiile comode ale vocabularului nostru. Fiecare o poate folosi, fără a fi însă în măsură de a o defini şi fără a avea o concepţie clară despre ceea ce reprezintă. Şi dacă, din întâmplare, problema se pune, putem masca întotdeauna ignoranţa, pretinzând că nimeni nu s-a întors până acum din “lumea de dincolo” pentru a ne informa asupra acestui subiect.

Unii au afirmat chiar că singură frica de moarte a condus la naşterea religiei şi a filozofiei. Constatând trecerea sa efemeră pe Pământ şi resimţind teama în faţa dispariţiei sale complete, omul a ajuns să se întrebe asupra originii sale, asupra scopului existenţei şi asupra locurilor de şedere după moarte.

Răspunsul la aceste întrebări fundamentale se reduce de fapt la două orientări opuse, care sunt fie negarea pur şi simplu de către raţionalistul ateu, fie speranţa credinciosului într-o viaţă viitoare.

Pentru raţionalist, nu mai există nimic în afară de materia vizibilă şi tangibilă. El neagă existenţa unui suflet prezent în corp şi reduce fenomenele psihice – bucurie, entuziasm, iubire, dar de asemenea şi frica, furia, gelozia – la înlănţuiri complexe ale reflexelor, respingând orice conştiinţă personală. După teoriile sale, dacă organismul – ca sediu al acestor manifestări – este distrus, nimic nu mai poate subzista sub formă imaterială, fiindcă numai materia este ceva real.

La cei care au crezut în supraveţuirea sufletului, reprezentările vieţii viitoare sunt numeroase şi variate. Ele au urmat întotdeauna lenta evoluţie spirituală şi au exprimat dificultăţile vieţii cotidiene. Astfel, pieile-roşii sperau să găsească pământuri bogate în vânat, locuitorii ţărilor calde – grădini umbrite, eschimoşii – căldura sau o primăvară veşnică şi aşa mai departe…

Descoperirea şi examinarea mormintelor – gropi, grămezi de pietre, dolmeni, tumuluşi sau lăzi funerare – dovedesc credinţa într-o viaţă postumă. Faptul de a îngropa morţii cu obiectele lor personale (arme, bijuterii, unelte) avea drept scop să le uşureze viaţa din cealaltă lume.

Druizii învăţau că moartea nu este decât o călătorie şi că viaţa continuă pe un pământ sau pe o insulă îndepărtată şi minunată, într-un loc luminos, unde este întotdeauna primăvară. Iulius Cezar (101-44 î.e.n) relata în “De Bello Gallico” că marea bravură a galilor rezulta din dispreţul lor faţă de moarte, despre care credeau că era o trecere către o viaţă şi mai plăcută.

Egiptenii distingeau în fiinţa umană trei părţi: corpul fizic, dublul său şi un principiu spiritual numit suflet. Soarta acestui suflet era legată de îngrijirea corpului prin mumificare: atât timp cât învelişul rămânea intact, sufletul putea să se deplaseze în lumea “de dincolo” după trecerea prin judecata lui Osiris şi a celor 42 de asesori. Viaţa viitoare depindea deci de cea avută pe Pământ şi, după caz, primea recompensă sau pedeapsă.

Grecii, după o fază în timpul căreia şi-au imaginat şederea dincolo de mormânt ca o existenţă palidă şi ştearsă, au ajuns ulterior să introducă şi o notă morală, atribuind câmpiile Elizee celor buni şi Tartarul celor răi. Viziunea romanilor a început la fel, printr-o concepţie pesimistă a regatului subteran. Umbrele defuncţilor care şedeau aici erau favorabile sau ostile oamenilor, după onorurile care li se făceau. Sub influenţa egipteană şi greacă, această concepţie a evoluat. În epopeea naţională “Eneida”, poetul latin Vergiliu (70-19 î.e.n) a descris chinurile infernului în care sunt torturaţi avarii, sperjurii, perechile adultere şi duşmanii lui Dumnezeu. El a opus acestora plăcerile din Elizee, unde erau admise sufletele care, după purificare, şi-au regăsit curăţenia originii lor celeste.

Contrar aşteptărilor, Vechiul Testament, care a retrasat evoluţia spirituală a evreilor, nu este diferit faţă de alte învăţături. La fel, el concepea viaţa de dincolo de mormânt ca o existenţă ştearsă. “Ecleziastul” rezumă astfel această concepţie:

“Pentru toţi cei vii există speranţă, căci un câine viu este mai de preţ decît un leu mort. Cei vii ştiu, într-adevăr, că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pofta lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare. Du-te, mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea-ţi, bucuros, vinul; bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti, în toate zilele vieţii tale, pe care Dumnezeu ţi-a dat-o sub soare. Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârşească, fă cu hotărâre, căci în iadul în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune.” (Ecleziastul 9; 4-10).

Purtător al unei noi cunoaşteri spirituale, Zoroastru (aprox. 630-588 î.e.n.) a reformat şi a îmbogăţit religia iraniană. În învăţământul său monoteist, care cuprindea, de asemenea, şi reîncarnarea, a pus accentul pe lupta dintre bine şi rău. El sublinia că prin liberul său arbitru, omul putea şi trebuia să îşi aleagă liber locul său şi astfel să-şi decidă soarta proprie.

În timpul exilului şi sub dominaţia persană, evreii au putut să afle această învăţătură. Înţelegerea lor asupra existenţei terestre şi a vieţii postume a fost, astfel, transformată. Drept urmare, au beneficiat de un şir de profeţi care i-au îndemnat fără încetare la respectarea Poruncilor primite şi a datoriilor ce le-au fost impuse prin alianţa lor cu Cel Etern.

Aceşti trimişi ai Luminii au contribuit pe larg la o continuitate remarcabilă care, începând cu apelul lui Avraam (aprox. 1700 î.e.n.), şi-a găsit apogeul în venirea pe Pământ a unei părţi divine încarnată în Iisus din Nazaret.

Totul constituia un ajutor excepţional pentru această parte cosmică perturbată şi ameninţată, întrucât spiritele omeneşti încarnate refuzau cu încăpăţânare să respecte şi să aplice legile divine care, de la origine, asigurau ordinea, evoluţia şi perfecţionarea a tot ce există.

Cunoştiinţele primite au permis evreilor să vadă lumea şi existenţa lor cu alţi ochi. În timp ce popoarele din jur, cum ar fi grecii, considerau astrele ca divinităţi eterne, Geneza a permis să se ştie că Universul, stelele, elementele, planetele, animalele şi oamenii, făceau parte din opera lui Dumnezeu, fiind create şi întreţinute de El.

Această concepţie, revoluţionară pentru epoca respectivă, a avut o consecinţă importantă. Situaţia fiinţei umane a devenit cu totul alta: ea ştia acum că nu mai depinde de capriciile unor puteri misterioase şi nici nu mai este jucăria neputincioasă a zeilor. Liber şi singur responsabil faţă de creatorul său, spiritul încarnat devenea stăpânul destinului şi al personalităţii sale. El accepta moartea ca o realitate inevitabilă. Samuel, unul dintre ultimii judecătorii ai Israelului, scria: “Eternul face să murim şi El face să trăim, El face să coborâm în locuinţa morţilor şi El face să urcăm din nou.” (I. Samuel 2,6). Acest pasaj poate fi considerat ca o aluzie la reîncarnare.

În a cincea şi ultima carte din Pentateuc, Deuteronomul, care conţine rezumatul recomandărilor date poporului evreu de Moise, în numele lui Dumnezeu, există şi această severă atenţionare:

“Când vei fi intrat în ţara pe care Eternul, Dumnezeul tău, ţi-o dă, să nu imiţi greşelile făcute de acele popoare. Să nu se găsească la tine nimeni care îşi trece fiul sau fiica prin foc, nimeni care să practice meseria de ghicitor, de astrolog, de mag, nimeni care se duce la cei care vorbesc cu spiritele, nimeni care întreabă morţii. Căci oricine face acestea păcătuieşte în faţa lui Dumnezeu.”(Deut. 18,9-12)

În evanghelia lui Luca (16; 19-31), parabola bogatului şi a săracului Lazăr este bazată pe concepţia – valabilă în timpul lui Iisus – după care morţii aşteaptă cu toţii venirea Mesiei, bunii şi răii fiind însă plasaţi după moarte – în funcţie de meritul lor -, în locuri de şedere care prefigurează soarta lor viitoare ce va deveni definitivă după Judecata de apoi.

Evanghelistul Ioan a reţinut totuşi o indicaţie preţioasă a lui Iisus privind planurile din lumea de dincolo: “În casa Tatălui Meu există multe lăcaşuri; iar de nu ar fi, v-aş fi spus.” (Ioan 14, 2). Prin aceste cuvinte, Iisus a confirmat realitatea planurilor de existenţă invizibile ce găzduiesc o viaţă intensă şi în care se află dezincarnaţii. Dar înţelegerea redusă a celor care Îl ascultau nu i-a permis să adauge, la aceasta, explicaţii mai ample. Însă afirmaţia Sa: “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morţilor, ci al celor vii” (Matei 22, 32) era în sensul proslăvirii vieţii.

Unde suntem astăzi ? Ce dovezi avem ?

Numerose fenomene ce par a sfida obişnuitul au avut loc din toate timpurile. Multă vreme acestea au fost respinse de Biserică. Depăşind perceperea simţurilor noastre fizice, nu au fost luate în serios decât de ocultism şi esoterism. Dar prin faptul că această transmitere nu se putea face decât cu riscuri şi pericole pentru martori şi iniţiaţi, nu era posibil nici un control şi, inevitabil, fantezia şi escrocheria, asociate cu ignoranţa, au făcut ca astfel de informaţii să fie nesigure şi chiar suspecte. Aceste fenomene au fost puse astfel, deseori, în contul superstiţiilor, al credulităţii sau al fraudei.

În prezent, parapsihologia acceptă şi studiază toate fenomenele aşa-zise paranormale. Ea înregistrează şi încearcă să înţeleagă clarviziunea, telepatia, apariţiile, prevestirile şi precogniţia, vocile dezincarnaţilor înregistrate pe benzi magnetice, detaşarea de corp, casele blestemate, fenomenele spiritiste, etc.

Multe din aceste fenomene se produc spontan, în situaţiile pericolului morţii sau ale unor tulburătoare experienţe trăite. Acestea nu pot fi deci reproduse şi verificate după dorinţă, astfel cum impune cercetarea ştiinţifică.

Dacă mărturiile datorate percepţiei extra-senzoriale nu mai sunt acum negate sau ridiculizate, totuşi ele nu sunt încă explicate. Nici o teorie generală nu permite deocamdată să le atribuim un loc în concepţia despre lume şi în cadrul spaţiului şi timpului terestru.

Parapsihologia se află astăzi în faţa unei porţi închise. Ea ştie că aceasta se deschide spre domenii noi şi necunoscute, care ar lărgi cunoaşterile noastre asupra lumii vizibile şi a celei invizibile. Dar pentru moment, nici una dintre cheile cunoscute nu este capabilă să deschidă poarta, iar intelectul nostru, atât de preţios şi de competent în problemele materiei dense, se arată a fi cu totul neadaptat în acest domeniu.

Cu ajutorul medium-urilor, anumiţi dezincarnaţi au făcut să se afle descrierea planului lor de şedere şi modul lor de viaţă în “lumea de dincolo”. Aceste relatări sunt însă prea fragmentare şi nu permit să ne facem o imagine globală.

Clarvăzători, ca suedezul Swedenborg (1688-1772) sau austriacul Lorber (1800-1864), au transmis interesante explicaţii parţiale, care nu au depăşit însă, niciodată, mediile esoterice.

Există deci o sumă de fenomene neexplicate şi cunoştiinţe exacte, pe care viziunea materialistă este incapabilă de a le lua în considerare şi cu atât mai puţin, de a le clarifica.

De asemenea, pe parcursul dezvoltării sale, omenirea a beneficiat de cunoştinţe pe care nu ar fi putut să le obţină prin ea însăşi. Aceste revelaţii priveau existenţa sferelor invizibile şi relaţiile lor cu lumea vizibilă. Ele se refereau şi la originea omului, situaţia şi misiunea acestuia, şi în special, la prezenţa şi activitatea primei Cauze a tot ce există: Dumnezeu.

Este regretabil că, sub influenţa preponderentă a intelectului, toate mesajele transmise cu preţul multor sacrificii şi lupte, de către trimişii Luminii, au fost de fiecare dată comprimate în religii.

În loc de a căuta să se unească şi să se înalţe, fiinţele omeneşti – deşi afişau iubirea aproapelui – au exercitat heghemonii unii asupra altora; scopurile ambiţioase le-au condus prea adesea la trădarea idealului lor, persecutând şi omorând.

În final, Mesajul dăruit cu preţul greului sacrificiu al unei părţi divine încarnată în Iisus, a avut aceeaşi soartă: lupte fratricide, persecuţii şi separarea în numeroase biserici şi secte.

O nouă viziune asupra actului creator

După două mii de ani de creştinism, situaţia planetară e mai confuză, mai îngrijorătoare şi mai ameninţătoare ca niciodată. În această fază crucială, pe care suntem în curs de a o trăi, fază care, în acelaşi timp, este sfârşitul ciclului nostru de evoluţie, avem nevoie de noi cunoştiinţe pentru a înţelege situaţia noastră, dar în special pentru a găsi motive de a spera şi a reacţiona viguros.

Îndeplinind promisiunea apocaliptică, Mesajul Graalului “În Lumina Adevărului” al lui Abd-ru-shin ne-a adus “Evanghelia eternă” (Apoc. 16,6).

Acest mesaj este o mină inepuizabilă de noi revelaţii. El dezvăluie relaţiile intense şi schimburile continue, care se întrepătrund, dintre lumea noastră terestră şi nenumăratele sfere invizibile. Dând o vedere globală a creaţiei, el ne oferă o cunoaştere completă care cuprinde totul şi răspunde la ansamblul de întrebări pe care cercetătorii, dornici de claritate, şi le-au pus dintotdeauna. Pentru a ne uşura accesul la acest tezaur de cunoaştere inedită, autorul foloseşte un limbaj simplu, logic şi direct, adaptat mentalităţii noastre.

Biblia ne-a învăţat că “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. (Facerea 1,1) şi totul a ieşit din Cuvintele creatoare: “Să fie Lumină!”.

Acum, acest proces ne este explicat complet de către Abd-ru-shin. Este de o amploare şi de o forţă pe care toate superlativele noastre nu ar şti să o evoce.

Din eternitate, Dumnezeu, în Perfecţiunea Sa absolută, trona în sfera divină unde totul este frumuseţe şi puritate. Iradierea Sa era conţinută în această incintă.

Personificând Voinţa Sa creatoare în Duhul Sfânt, pe care L-a aşezat la limita sferei divine, Dumnezeu a hotărât condiţiile în care Iradierea Sa a putut depăşi incinta sferei divine pentru a străbate neantul, a aduce lumină, căldură şi viaţă.

Dincolo de o anumită depărtare faţă de centrul emiterii, reducerea intensităţii radiaţiilor a provocat un început de răcire. Acest proces a permis fracţiunii celei mai lejere şi mai bogate să se detaşeze de rest, să se stabilizeze la o anumită înălţime şi să devină locul de şedere al unor fiinţe aflate în armonie cu acest prim extract al Iradierii divine.

După această separare, restul mai greu s-a îndepărtat mai mult şi fenomenul s-a repetat. S-a separat astfel un al doilea extract, care s-a extins pe o zonă situată la o anumită înălţime sub primul extract.

În urma numeroaselor repetări ale acestui proces natural, în final, în partea cea mai de jos a rămas ultimul extract formând materia densă, în care ne găsim noi acum. Astfel, Creaţia este compusă din numeroase separări, toate ieşite din Iradierea divină.

Legat de acest subiect, Abd-ru-shin ne explică:

“Privit de jos în sus, există specia Materiei Dense, specia Materiei Fine, specia Animisticuluişi specia Spiritualului. Fiecare din aceste specii se desparte la rândul ei în multe trepte, astfel încât apare uşor pericolul de a confunda treptele Materialităţii Dense fine cu treptele Materialităţii Fine dense. Pe deplin discrete sunt trecerile care în activitate şi în evenimente nu sunt în nici un caz legate strâns, ci doar se întrepătrund.

Pe fiecare din aceste trepte se arată o altfel de viaţă. Acum, din fiecare specie a Creaţiei care se află sub Spiritual, omul are un înveliş. Nucleul însuşi este spiritual. Fiecare înveliş este echivalent cu un corp. Omul este deci un nucleu spiritual, care în dezvoltarea în care devine conştient de sine, ia formă umană.” (Volumul II – conferinţa 55).

Creaţia este, deci, opera lui Dumnezeu, şi El este Stăpânul şi Proprietarul incontestabil. Opera Sa nu este infinită şi Dumnezeu nu s-a dizolvat în Creaţie, aşa cum pretind panteiştii. Aceasta s-a edificat pe baza disocierii Iradierii divine. Creatorul – El Însuşi a rămas în exterior, deasupra giganticei proiectări.

Dacă nu luăm în considerare decât partea cea mai restrânsă, cea care este accesibilă simţurilor noastre fizice, anvergura şi dimensiunile sale sunt atât de mari încât depăşesc capacitatea noastră de înţelegere.

Universul observabil de astronomi se întinde pe distanţe între 12-30 miliarde de ani-lumină. Ori, un an lumină reprezintă distanţa parcursă de lumină, cu o viteză de 299 792 458 m/s, timp de un an, adică 9461 miliarde de kilometri. Vaste aglomerări de stele, numite galaxii, dintre care cele mai mici au un diametru de 10 000 ani lumină au fost descoperite. Galaxia din care face parte sistemul nostru solar se prezintă ca un disc de stele, din care noi nu vedem decât muchia, datorită faptului că soarele nostru nu se află în centru, aşa cum s-a crezut mult timp, ci la periferie. Această galaxie are un diametru de 100 000 ani-lumină şi numără 100 de miliarde de stele.

Descoperirea găurilor negre unde corpurile stelare vin să se descompună dovedeşte că în planul materiei dense, unde ne găsim, totul este supus evoluţiei, maturizării şi descompunerii în scopul de a fi regenerat şi introdus într-un nou ciclu.

Toate imensităţile vizibile dar, de fapt, de neconceput pentru noi, intră în compunerea unei părţi cosmice, numită Efesus; această parte cosmică este cea în care ne aflăm şi noi. Ştim, de asemenea, că cele şapte biserici de care vorbeşte Apocalipsa sunt, în realitate, părţi cosmice ce compun Creaţia materială: Efesus, Smirna, Pergam, Tiatira, Sarda, Filadelfia şi Laodiceea.

Asta nu este însă decât o scurtă privire asupra celei mai mici fracţiuni a Creaţiei, aceea a materiei dense. Şi dacă nu suntem în măsură să-i dăm o apreciere exactă, cu atât mai mult măreţia şi întinderea planurilor de dincolo depăşesc capacitatea noastră de imaginare.

Pentru a ne da totuşi o indicaţie ce poate servi ca suport, Abd-ru-shin scrie, în legătură cu problema clarviziunii:

“Ceea ce văd aceşti oameni, este în cel mai favorabil şi mai avansat caz, a doua treaptă a lumii de dincolo, dacă vrem să o împărţim în trepte (nu în sfere), treapta Luminii fiind aici cam a douăzecea, pentru a arăta doar o imagine aproximativă a diferenţei.” (Vol. II — conf 54).

Fiindcă clarviziunea există şi că – din toate timpurile – au existat femei şi bărbaţi având darul de a fi în anumite momente în legătură cu “lumea de dincolo”, cum se face că nu numai că nu suntem informaţi în acest subiect, dar că realitatea planurilor invizibile este încă negată?

Tot ce există în Creaţie şi oricare ar fi planul considerat, este supus legilor care fac un fenomen posibil sau, din contră, îl împiedică să se producă. Clarviziunea nu face excepţie. Ea nu poate să se realizeze decât în condiţii foarte stricte.

Mesajul Graalului ne explică:

“Trebuie luat în consideraţie, că un om la cel mai înalt grad al capacităţii sale, poate vedea întotdeauna cu adevărat numai până acolo până unde îi permite propria sa maturitate interioară. El este legat aici de propria sa stare interioară! Prin natura lucrurilor, pur şi simplu îi este imposibil să vadă cu adevărat altceva decât este propria sa specie omogenă. Deci în interiorul unui domeniu în care s-ar putea deplasa nestingherit după moartea sa pământească. Nicidecum mai departe; căci în clipa în care ar trece hotarul lumii de dincolo, pe care îl prevede starea propriei sale maturităţi, ar trebui imediat să devină inconştient faţă de mediul său înconjurător. Oricum de la sine nu ar putea trece hotarul. …

Însă nu este dat încă nici unui spirit uman legat în carne şi oase, ca în timpul vieţii sale pe pământ să circule atât de sigur şi de stabil în lumea de dincolo, ca să audă şi să vadă totul neacoperit şi probabil să mai şi alerge pur şi simplu în sus pe trepte. Problema nu este chiar atât de simplă, în ciuda întregii naturaleţi. Ea rămâne legată de Legile de neocolit.” (Vol. II – conf. 54).

Purgatoriu şi infern

Aşa cum am văzut, a doua treaptă – accesibilă în general clarvăzătorilor – este planul de materie densă de densitate fină, care reprezintă gradul cel mai eterizat al materiei dense. Acesta este planul în care trebuie să tranziteze toţi dezincarnaţii, plan pe care mulţi nu ajung să-l depăşească.

După ce s-a separat de corpul fizic şi de corpul astral, sufletul se regăseşte în planul materiei dense de densitate fină, având un înveliş exterior de acelaşi gen ca şi al planului respectiv. Înainte de a putea accede în planurile de materie fină, sufletul trebuie să se purifice. El este confruntat în acest sens cu urmările acţiunilor şi ale gândurilor sale. Va trebui deci să dezlege firele ce şi le-a ţesut astfel în jurul său, devenind conştient prin trăirea experienţei că toate acestea nu aveau nici valoarea şi nici importanţa pe care le-o acordase. Sufletul îşi va da astfel seama, cu un regret imens, că şi-a risipit timpul cu inutilităţi, atât în gânduri cât şi în acte nedemne de un spirit uman. Funcţie de gradul de maturitate obţinut pe Pământ şi de rămăşiţele karmice ale slăbiciunilor sau chiar ale viciilor avute, şederea sa aici va fi mai mult sau mai puţin lungă şi adesea foarte amară. Prin ataşamentul faţă de materie şi de plăcerile sale, mulţi şi-au încărcat karma şi vor trebui să revină pe pământ, reîncarnându-se, fără a fi putut să depăşească planul de materie densă de densitate fină, şi deci fără a fi putut ajunge în planul materiei fine.

Nu este, deci, de mirare că viziunile care ne vin din acest plan şi părerile transmise de cei care sunt reţinuţi acolo, nu sunt nici foarte înalte şi nici prea îmbucurătoare. Josul nivel al numeroaselor mesaje obţinute în şedinţele de spiritism au aceleaşi cauze.

Cei care asociază noţiunii “lumea de dincolo” o imagine de frumuseţe, de armonie şi de serenitate, vor fi dezamăgiţi şi vor avea tendinţa de a respinge orice descriere care nu corespunde speranţelor lor.

Să nu uităm că fiinţa umană soseşte “dincolo” astfel cum a fost în sine în timpul şederii terestre. Dacă a negat pe Dumnezeu, supravieţuirea sufletului, lumile supraterestre, şi s-a orientat exclusiv spre materie, el a ridicat un zid în jurul său, care îl împiedică să devină conştient de noua sa situaţie, făcându-i foarte dificilă posibilitatea de a o recunoaşte. Într-adevăr, sunt numeroşi cei care vegetează, pierzând mult timp până admit că au decedat.

Cu toate că există o organizaţie eficace şi generoasă de ajutorare a celor noi veniţi, aceasta nu poate interveni dacă persoanele respective nu o vor.

Pentru a putea fi ajutat, dezincarnatul trebuie să devină conştient de eroarea sa şi să aibă o dorinţă imensă de a se ameliora.

Din cauza decăderii umane şi a masei de karma nefastă ce rezultă, există însă ceva şi mai rău: cum totul ia formă şi se condensează sub influenţa  legii atracţiilor afinităţilor, s-au format centre corespunzând monstruozităţilor pasiunilor omeneşti. Drept urmare au apărut planuri joase şi chiar infernul, în care sunt atraşi dezincarnaţii ce au contribuit să le hrănească, întrucât sunt în afinitate cu ei.

Există astfel centre ale urii, ale cruzimii, ale voluptăţii devorante, ale avariţiei, ale geloziei, ale invidiei, etc. Dezincarnaţii atraşi în unul din aceste centre se regăsesc în compania altor decedaţi, care au avut aceleaşi vicii. Fiecare se bucură cu frenezie de deformarea sa, fără nici un scrupul faţă de ceilalţi. În fapt aceste dezlănţuiri constituie torturi pentru întregul anturaj. Dar fiecare suferă de ceea ce impune celorlalţi. Oboseala şi dezgustul pot astfel, în timp, să facă să se nască dorinţa de a ieşi din anturajul respectiv, fapt ce constituie primul pas spre conştienţă şi îmbunătăţire. În cele din urmă, un strigăt de ajutor, trăit într-un mod profund, poate da naştere unei rugăciuni sincere; numai aşa sunt reunite toate condiţiile ca o mână salvatoare să poată fi întinsă.

În trecut, predicatorii imaginau torturi de tot felul pe care diavoli încornoraţi le aplicau în infern. Prin astfel de imagini ei credeau că vor trezi zelul ascultătorilor. S-a produs însă contrariul. Abuzând de ameninţări cumplite, eforturile lor au avut ca rezultat faptul că foarte multă lume nu mai crede astăzi în existenţa iadului.

O altă dificultate a apărut din faptul că nu era posibil să alături existenţa acestor locuri de suferinţă cu credinţa într-un Creator milostiv şi bun. În realitate aceste locuri există într-adevăr, dar nu au fost dorite şi create de Dumnezeu. O deducţie simplă şi logică poate să o confirme. Perfecţiunea absolută este strâns legată noţiunii de Dumnezeu. Ori dintr-o Entitate perfectă nu pot apărea decât decizii, de asemenea, perfecte. Este deci evident că Dumnezeu nu poate fi autorul iadului.

Pentru a justifica existenţa acestor planuri joase unde sunt atrase sufletele în urma păcatelor lor, unii au adus explicaţii incredibile de genul – lumina produce şi umbre sau că era necesar acest contrast perfecţiunii şi frumuseţii universului.(Leibniz)

În prezent se ştie că locurile de suferinţă “de dincolo” sunt datorate numai relei voinţe a oamenilor şi că acestea sunt întreţinute prin gândurile şi acţiunile tuturor acelora care, trăind încă pe Pământ, au aceeaşi orientare şi sunt în afinitate cu ele. Continua şi încăpăţânata încălcare a legilor stabilite de Creator este aceea care a format şi care întreţine aceste centre joase.

Originea, acţiunea şi influenţa legilor divine

În majestuoasele cuvinte creatoare “Să fie Lumină !” a vibrat atât Forţa Atotputerii lui Dumnezeu, cât şi Înţelepciunea absolută şi Voinţa Sa suverană. Ca un impuls irezistibil, această Voinţă a devenit activă prin directive precise de execuţie.

Savanţii nu pot face altceva decât să constate şi să admire continuitatea cu care se desfăşoară – de miliarde de ani – evoluţia ascendentă. Plecând de la ultimul extract al Iradierii divine, s-au format nebuloasele. Ele au dat naştere sistemelor solare cu astre incandescente şi planete răcite. Pe planete a început viaţa organică sub cele mai simple forme, apoi s-a dezvoltat şi s-a diversificat. La culmea posibilităţilor sale, a permis încarnarea, deci venirea în materia densă a spiritelor umane – ca o încoronare a evoluţiei.

Această dezvoltare s-a realizat cu o regularitate, o perseverenţă şi o ingeniozitate ce dovedesc o puternică intenţie, un vast plan ce se derulează conform unor norme fixate de la început şi care se îndeplinesc într-un mod constant.

Ştiinţa noastră terestră şi tehnica ce decurge din ea, sunt bazate pe aceste lucruri şi nu devin posibile decât datorită faptului că fenomenele se produc într-o aceiaşi manieră. Aceleaşi cauze generează aceleaşi efecte. Această certitudine permite cercetătorilor să verifice ipotezele lor făcând experienţe si respingând miracolul ca o derogaţie la ordinea naturală.

Directivele de realizare hotărâte de Creator pentru mersul operei Sale sunt denumite legi cosmice – sau legi naturale. Tot ceea ce există este ieşit din acţiunea lor şi astfel, totul li se supune. Această dependenţă se aplică de asemenea şi spiritelor umane ajunse în materie în cadrul necesităţilor de evoluţie. A trăi dincolo de bine şi de rău este câteodată revendicarea orgoliului uman, care îşi imaginează  că ajunge astfel la libertatea totală. Filozoful german F. Nietzsche (1844-1900), a dat acest titlu uneia din cărţile sale. Formula nu este decât o momeală. Nu putem să existăm şi să ne dezvoltăm decât datorită legilor naturale care ne oferă mijloacele şi ne distribuie forţa necesară acestui scop. În faţa realităţilor cosmice, aberaţiile noastre pretenţioase sunt, nu numai fără rezultat, dar chiar foarte periculoase.

Prin funcţionarea mecanismului asupra căruia noi nu avem nici o putere – pe care de altfel l-am ignorat până în prezent – cele trei legi principale: legea cauzei şi a efectului sau funcţia karmică, legea atracţiei afinităţilor şi cea a greutăţii (gravitaţiei), ne tratează ca făcând parte din ansamblu, fără a ţine cont de lăudăroşeniile noastre.

De altfel, tocmai acţiunea benefică a celor trei legi, complet orientate spre perfecţionarea universală, permite a se defini ceea ce merge în sensul lor şi ceea ce se opune. Este bine tot ce favorizează şi concură la dezvoltarea şi elevarea fiinţelor. Din contră, este rău tot ceea ce perturbă, degradează şi împiedică înflorirea generală şi individuală.

Nu putem deci să pretindem să trăim în afara lor sau chiar împotriva legilor cosmice, căci le datorăm originea noastră, depindem de ele şi că, în orice caz, ele îşi continuă acţiunea şi ne tratează independent de atitudinea noastră faţă de ele, sau de opiniile noastre. Interesul nostru, cel mai elementar instinct de conservare, şi o reflecţie logică ar trebui să ne incite în a ţine cont de acest lucru fundamental în faţa căruia suntem, orice s-ar întâmpla, total neputiincioşi. De aceea cunoaşterea şi respectarea acestor legi care ne guvernează sunt de o necesitate vitală pentru fiecare spirit uman ce doreşte să-şi realizeze scopul vieţii sale.

Graţie explicaţiilor Mesajului Graalului, obţinerea acestor cunoaşteri ne este facilitată din plin şi ne este făcută accesibilă, căci aceste învăţături nu există în altă parte. Cunoaşterea celor trei legi de bază ne oferă înţelegerea multor lucruri şi evenimente. Trilogia auto-activă este în acelaşi timp garanţia ordinii cosmice, prin faptul că ea nu permite o realizare sau un proces oarecare, decât dacă sunt îndeplinite condiţii foarte stricte. De aici şi rolul stabilizator şi totodată promotor.

Pentru noi, legile în vigoare în întreaga Creaţie nu sunt constrângeri, ci aliaţi preţioşi dacă ştim să inserăm voinţa noastră în sensul acţiunii lor, în sensul voit de Creator atunci când a decis existenţa Creaţiei, de care El nu avea nevoie.

Atunci, pentru ce a făcut Dumnezeu Creaţia? Aceasta a fost din Iubire pentru a permite unei părţi din Iradiaţia Sa de a accede la o existenţă conştientă şi individuală. Ori, intensa presiune exercitată de Voinţa Sa nu putea permite această evoluţie decât în exteriorul sferei divine.

Partea cea mai uşoară, în fapt cea mai radiantă şi mai bogată, a fost prima care s-a detaşat şi s-a fixat, dând naştere vastei spiritualităţi – ea însăşi compusă din numeroase planuri. Astfel, fiinţele de la culmea spiritualităţii au putut să ajungă imediat la autoconştienţă. În schimb, abia într-unul dintre ultimele precipitate ale spiritualului se situează originea spiritelor umane, care au nevoie de un vast parcurs de formare până la obţinerea autoconştienţei – cu edificarea treptată a personalităţii în jurul germenului spiritual iniţial.

Spiritualitatea este eternă şi deci nu suferă transformări. Acolo se situează Paradisul nostru. Extractele sau genurile situate mai jos – cum sunt materia fină şi materia densă – sunt supuse din contră la o evoluţie care comportă creştere, producere de fructe, urmate însă de descompunere.

Aceste planuri ultime nu au viaţă proprie în ele. Nu pot decât să furnizeze învelişuri ce permit şederea pe durata unei încarnări, fiind în chip de auxiliare ale unui ciclu evolutiv.Învelişurile respective nu se pot forma decât atunci când substanţa inertă a fiecărui plan este fasonată de fiinţele elementale – ale elementelor – mici şi mari, care sunt artizanii naturii.

Cunoaştem astfel – cel puţin în linii mari – imensa operă a lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh. Deşi dimensiunile sale depăşesc cu mult mijloacele noastre de percepere, avem acum cel puţin o noţiune. Termenul de “lume de dincolo” îşi pierde caracterul său ambigu şi ia noi proporţii, înglobând întinderi vaste pline de viaţă, frumuseţe şi de activitate neîntreruptă.

Ştim de asemenea că sunt în acţiune directivele precise şi de neschimbat date sub formă de legi de Stăpânul lumilor, pentru realizarea planului Său; acesta este un plan grandios şi generos care vizează să ofere anumitor fracţiuni din Iradierea Sa o existenţă autoconştientă şi personală, făcând să progreseze către perfecţiune ansamblul formelor existente graţie irezistibilului angrenaj al legilor ce antrenează totul înainte, în evoluţie.

Cunoscând cadrul prestigios în care ne aflăm, este acum posibil să ne plasăm originea noastră şi să întrevedem parcursul personalizării trasat pentru noi prin solicitudinea Creatorului. Concepem astfel în acelaşi timp şi scopul pe care trebuie să-l atingem, cât şi misiunea ce o avem de îndeplinit.

Consecinţele care urmează din această cunoaştere nouă sunt simple şi totodată incisive. Ele sunt capabile să transforme viziunea noastră asupra Creaţiei, apoi inserţia noastră în legi şi, în final, însuşi mediul nostru ambiant – care nu este decât reflectarea comportamentului nostru trecut şi prezent.

Aceste revelaţii nu ne-au fost date numai pentru a lărgi cunoaşterea, ci şi pentru a ne ajuta şi a ne mobiliza. Scopul lor principal este de a ne trezi şi de a declanşa în fiecare hotărârea de a conforma voinţa şi orientarea proprie către activitatea ascendentă a legilor cosmice.

Acestea sunt aşa de bine făcute că vor răspunde imediat oricărei includeri sincere în activitatea lor; ele vor ajuta pe cel care a ştiut să aleagă calea spre Lumină.

Şederea terestră, care, cu toată durata sa scurtă, reprezintă totuşi un turnant important, este în prezent sub influenţa unei cotituri şi mai vaste, aceea a sfârşitului timpului, a venirii erei Vărsătorului, a ultimei Judecăţi.

Densitatea şi accelerarea evenimentelor cu care suntem confruntaţi, tensiunile şi problemele care decurg, sunt atâtea semne avertizoare care vor să ne prevină că a şi început măsurătoarea inversă a marelui viraj.

După ce am risipit mileniile fără nici un folos pentru îmbogăţirea şi maturizarea spiritului nostru, răstimpul acordat s-a subţiat subit căci intervalul de timp ce ne-a fost atribuit pentru maturarizarea noastră se apropie de sfârşit.

Deşi nu ştim ora şi ziua ultimelor împliniri, devine din ce în ce mai evident că epoca noastră ne avertizează: orele actuale sunt grave şi decisive. Anul 2000 atât de apropiat suscită atât speranţe cât şi frică.

Cum să gândim? Trebuie să ne bucurăm, sau să ne înfricoşăm? Hristos a prezis: “de vor fi doi… unul se va lua şi altul se va lăsa” (Matei 24; 40-42). El indica astfel că Justiţia perfectă a Tatălui, în acţiune de la origine prin legea karmică, ne va obliga să recoltăm ce am semănat şi va proceda la o triere severă şi dreaptă. Aceasta va fi deci ultima judecată despre care omenirea a fost informată întotdeauna.

Faptul că în aceste ore cruciale – atât de bogate în posibilităţi, dar pline de asemenea şi de pericole – am primit această iniţiere ce permite să le abordăm în mod conştient, este desigur un ajutor foarte important. Acest ajutor este de fapt ultima noastră şansă de a putea să recâştigăm într-o zi splendorile planurilor luminoase “de dincolo”, pe care Mesajul Graalului ne-a făcut să le cunoaştem.

Pentru a ajunge acolo, Abd-ru-shin ne mai dă încă un sfat:

“Vegheaţi şi rugaţi-vă, astfel încât să nu permiteţi să vi se tulbure privirea clară prin vanitate şi îngâmfare, care sunt capcanele cele mai periculoase pentru aceşti oameni de pe pământ! Feriţi-vă! Aşa cum aţi pregătit acum terenul în voi, aşa se va întâmpla cu voi în purificarea Creaţiei!” (Vol. I – conf. 26).