DUHUL SFÂNT în explicația lui Omraam Mikhael Aivanhov

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

23 Aprilie 1962 (Sèvres)

Conferinţă improvizată

Întrebare: Maestre, ne puteţi spune ce reprezintă, în Sfânta Treime, Sfântul Duh?
Această întrebare este foarte interesantă, pentru că ea atinge un subiect important, care n-a fost niciodată explicat cum trebuie de către teologi. Mulţi Iniţiaţi din toate timpurile precum şi Părinţii Bisericii – ca Sfântul Clement din Alexandria sau Sfântul Athanasie – au vorbit de Sfântul Duh, dar explicaţiile lor nu sunt întotdeauna foarte limpezi. Ce spun ei despre Tatăl este întotdeauna corect, dar în ceea ce priveşte Fiul şi Sfântul Duh, lucrurile rămân cumva cu semnul întrebării. Ei identifică Sfântul Duh când cu iubirea, când cu lumina, iar Hristos este şi el când iubire, când lumină. Or, Iisus n-a spus niciodată: «Eu sunt iubire»; el a spus: «Eu sunt lumina lumii». Dar Sfântul Duh poate fi şi el considerat lumină, de vreme ce conferă darul de a vorbi în limbi, de a tălmaci taine, etc… Cu toate acestea, unii spun că Sfântul Duh e iubire, adică principiul feminin, pentru că în Arborele Sefirotic Sfânta Treime e reprezentată prin Kether, Hokmah şi Binah, Sfântul Duh fiind legat tocmai de Binah, Mama Divină. Alţii mai spun că omenirea a trăit mai întâi era Tatălui (aceasta fiind epoca lui Moise şi a preoţilor), ca apoi, odată cu creştinismul, a devenit era Fiului şi că acum se apropie era Sfântului Duh. Aşadar, precum vedeţi, e foarte greu să-ţi faci o idee despre Sfântul Duh.
Sfântul Duh e a treia persoană din Sfânta Treime, dar pe lângă această împărţire în 3, mai există şi o împărţire în 4. Să luăm, de pildă, familia. Familia înseamnă un tată, o mamă, un fiu şi o fiică. Familia este o celulă fundamentată pe numarul 4. În Kabbală, numele lui Dumnezeu este format din 4 litere şi aceste 4 litere corespund diviziunii cuaternare, care se regăseşte într-o serie de manifestări ale existenţei omeneşti şi ale naturii. Pentru Pitagora, cuaternarul, pe care îl numea Tetratis, era figura cea mai sfântă, cea mai profundă şi explica totul prin ea. Deci pe lângă diviziunea ternară există diviziunea cuaternară. De ce ? Iată un lucru care n-a fost înţeles. Între 3 şi 4 se produce o mişcare, o lucrare: 3 devine 4, 4 se reduce la 3, iar 3 şi 4 împreună dau 7, numărul complet. Mulţi Iniţiaţi s-au folosit şi de 4 pentru a explica totul şi ca Pitagora, kabbaliştii au identificat pe 4 cu 10, pentru că 1+2+3+4=10. Deci 4+10 este suma întregului univers, a tot ce există; este numărul complet pentru că e constituit din 1, principiul masculin şi din 0, materia informă, principiul feminin. Iar acest număr, 10, care conţine ambele principii, este după părerea Kabbaliştilor numărul primei litere a numelui lui Dumnezeu, Yōd, care reprezintă principiul activ prin excelenţă, 1-ul. Aşadar 10=1. Vedeţi ? 4 =10, 10 =1; şi cuaternarul se întoarce la unitate. Deci 4, 10, 1 sunt acelaşi lucru… dar după Kabbală, nu după aritmetica obişnuită. De altfel, pentru kabbalişti aritmetica obişnuită este o ştiinţă moartă, iar geometria la fel. În geometria euclidiană, de exemplu, dacă se dă un punct, care e luat drept centru şi o rază de o anumită dimensiune, se trasează un cerc şi acest cerc este absolut determinat. Aşadar, în matematica obişnuită totul este măsurat şi stabilit o dată pentru totdeauna. În timp ce în matematica vie, un cerc este cu totul altceva, este o expansiune vie, o forţă care iese din germenul central, care se extinde, se dezvoltă şi pe care este imposibil so delimitezi în spaţiu… Ca atunci când arunci o piatră în apă: din punctul în care a căzut piatra se ivesc şi se propagă cercuri vii. Matematica obişnuită n-are nici o legătură cu viaţa, deşi caracterul lor imuabil exprimă mari adevăruri cosmice, ea rămâne statică, neschimbată, moartă. În timp ce în matematica vie de care vă vorbesc, numărul 4 le conţine şi le rezumă pe cele dinainte. 1 este germenul; 2 este chintesenţa mamei; 3 este rezultatul unirii lor, realizarea, copilul care s-a născut; 4 este rezumatul, sinteza acestei treimi care va putea s-o reconstituie.
Într-adevăr, pentru ca o familie să fie completă, un tată, o mamă şi un fiu nu sunt de ajuns, mai trebuie şi o fiică, întrucât fiul reprezintă şi-l exprimă pe tată, iar fiica o exprimă şi o reprezintă pe mamă. Dacă nu există decât fiul, el nu o va reprezenta pe mama sa, fiindcă nu poate, ca ea, să dea naştere unui copil. Fiica este cea care preia rolul mamei, căci ea este, la rândul ei gata să formeze o familie. Iată de ce treimea se topeşte în pătrime. Dar trecerea de la una la alta rămâne misterioasă şi n-a fost niciodată explicată limpede. De aceea nu se ştie unde trebuie situat Sfântul Duh. Este el fiica, fiul sau mama? S-a omis în mod voit un amănunt şi toată lumea îşi sfarmă capul pentru a găsi taina acestei treceri de la 3 la 4. Întrucât în religia creştină mama, Soaţa lui Dumnezeu, nu este menţionată, Treimea nu este încă o familie completă şi de aici vine nelămurirea.
Şi totuşi, toate tradiţiile religioase – sau aproape toate – menţionează existenţa Mamei Divine, a Soaţei lui Dumnezeu. În Zohar, de exemplu, ea este Shekinah, iar la egipteni – Isis.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.