”Reântruparea” – fragment

Citat din cartea ”Din tainele vieții și ale universului” de prof. Scarlat Demetrescu

Reîntruparea

Reîntruparea sau reîncarnarea este fenomenul revenirii spiritului omenesc din spaţiile cereşti în lumea fizică, într-un nou trup omenesc.

Adevărul reîntrupării a fost cunoscut de iniţiaţii veacurilor apuse şi revelat şi azi de marile Lumini ale spaţiilor. Această cunoştinţă o posedau pieile-roşii din America – din Alaska până în Peru şi Bolivia, celţii din Europa, locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii. în Asia, ideea reîntrupării este şi azi foarte răspândită exercitând o mare influenţă în conduita omului. Peste 600 milioane de locuitori ai Indiei, Indochinei, Tibetului, Chinei, Mongoliei şi Japoniei, cred în reîntrupare şi cunosc legile ei la fel cum noi, occidentalii, ştim că sângele circulă prin vasele sanguine.

Pentru asiatici, legea reîntrupării este o lege ca orice lege naturală – legea contracţiei la frig şi a dilataţiei la cald a corpurilor. Ea este socotită o lege fundamentală, care se exercită asupra tuturor entităţilor, fie ele minerale, vegetale, animale, umane, fie soare sau univers.

Vechimea acestei cunoaşteri se pierde în noaptea veacurilor şi aproape că nu există religie sau legendă care să nu aibă un sâmbure din această idee.

Reîntruparea fiind cunoscută din timpuri foarte îndepărtate şi trecută prin mintea diferitelor popoare, a ajuns la noi sub diferite forme şi însoţită de numeroase erezii. Gândirea superioară a omului de azi a înlăturat părţile absurde aparţinând superstiţiei pentru a-i reda valoarea filosofică şi morală avută în trectul îndepărtat. Graţie nenumăratelor comunicări făcute de entităţi spirituale, în şedinţele de revelaţie, această idee se întinde peste tot pământul, fiind găsită firească, deoarece explică multe probleme sociale, religioase şi filosofice, nerezolvate până azi.

Este mai bine de un secol de când ştiinţa a luat un avânt uimitor, valul descoperirilor purtând omul pe undele nevăzutului, spre înălţimile infinitului. An de an, omul îşi îmbogăţeşte cunoştinţele cu privire la lumea înconjurătoare, dar în aceeaşi măsură credinţa lui slăbeşte şi omenirea alunecă pe panta materialismului. Bisericile sunt din ce în ce mai puţin frecventate de credincioşi deoarece preotul de azi, pierzând legătura cu Cerul, cu ştiinţa şi cu arta, nu mai este în stare să dea un răspuns acceptabil la întrebările referitoare la viaţă, creaţie, destin, Absolut, nefiind în măsură să explice fenomenul naşterii şi al morţii. Din această cauză, mulţi afirmă că religia este de prisos, ba chiar dăunătoare, întrucât ea stagnează progresul omenirii, şi în loc să-1 apropie pe om de Tatăl său creator, îl îndepărtează. Se susţine că biserica – fiind îngrădită de dogme şi deci anchilozată în aceleaşi forme de mai bine de o mie de ani – vine flagrant în conflict cu datele ştiinţifice răspândite în masele populare. Omul de azi nu este satisfăcut de răspunsul oferit de biserică, el având nevoie de o religie ştiinţifică şi artistică, bazată pe iubire, cunoaştere şi comuniune cu Divinitatea.

Dar şi savanţii – grăbiţi să proclame domnia materiei şi a legilor ei – se vor convinge, în curând, că în afara materiei tangibile, mai există şi alte substanţe eterice, conduse de legi diferite celor fizice. La începutul apariţiei materialismului se credea că acesta va da un răspuns satisfăcător la toate întrebările. Se afirma că, în definitiv, nu există în univers decât materie, energie şi legile care le pun în activitate, că au murit pentru totdeauna vechile credinţe care, secole de-a rândul, au stagnat civilizaţia, că spiritul de care se tot vorbeşte nu este decât produsul imaginaţiei, iar religia o înşiruire de poveşti şi rugăciuni, care nu lămuresc viaţa şi adâncul prefacerilor din natură şi din corpul omului. Fizicianul a demonstrat prin experienţe că natura este condusă de legi; chimistul, graţie cercetărilor ingenioase, revelează lumii structura necunoscută a materiei; biologul, în teoria sa evoluţionistă, arată că există o ordine în lume şi un scop în toate domeniile complexe ale vieţuitoarelor. în straturile succesive ale scoarţei terestre se citeşte, azi, minunata istorie a secolelor scurse. Telescoape gigantice ne aduc mai aproape nebuloase, galaxii şi miliarde de sori îndepărtaţi; frupul omenesc este studiat şi cunoscut până în cele mai ascunse celule. Lumea întreagă este în freamăt la fiecare nouă descoperire. Dar cu toate acestea flacăra de entuziasm a materialiştilor se stinge treptat; iar la lumina maturităţii spiritului, lucrurile şi fenomenele sunt văzute mai clar, spiritul nostru revenind la ştiinţa ezoterică, la tradiţia şi comoara spirituală a omenirii.

Din acest considerent ne vom strădui să reluăm ideile abandonate în vremurile materialismului, acordând acestor studii atenţia cuvenită. Asemenea cercetătorului de minereu preţios – care reia şi realege metalul preţios din bucăţelele aruncate – omul caută azi în aceste cunoştinţe vechi, să mai găsească multe şi nebănuite bogăţii, desconsiderate de-a lungul secolelor de ignoranţă şi întuneric.

Este evident că printre lucrurile noastre de preţ există şi podoabe false, fără valoare, cu toată strălucirea lor. Astfel, ştiinţa va fi obligată să mai arunce din teoriile sale inexacte, religia – din dogmele, ritualurile şi ipocrizia ei, iar filosofia – din speculaţiile ei deşarte.

In faţa acestor frământări intelectuale, prefaceri şi conflicte, omul rămâne dezorientat şi se întreabă cu nelinişte: „Care este adevărul?”

Natura omului este făcută să caute mereu, să-şi explice existenţa lucrurilor şi a faptelor, să-şi chinuie sufletul în faţa enigmelor ce se ridică mereu în drumul său. Din această cauză, materialismul – atât de trâmbiţat şi pompos întronat – se năruie, şi omul se întoarce către datele ştiinţei ezoterice, către tradiţia spirituală a lumilor invizibile, ascunsă şi încuiată cu zeci de lacăte, căutând să-şi explice prin ea existenţa lumilor şi a destinului omenesc.

Bietul om se întreabă mereu: „Există un Dumnezeu, o Putere inteligentă, infinită, care a creat totul în univers atât de armonios?” „Da”, îi răspunde biserica. „Da”, răspunde şi sufletul său, dar el vede în jurul său nedreptăţi, războaie, calamităţi, boli, suferinţe de tot felul. In sufletul său se naşte întrebarea: „Dacă există un Dumnezeu, de ce permite atâta suferinţă şi nedreptate? De ce slabul cade pradă celui puternic?” Priveşte în jur şi constată violenţă şi cruzime: şopârla mănâncă furnici, ea este mâncată de şarpe, şarpele este mâncat de un arici, care la rândul său cade pradă unei vulpi. Toate fiinţele omoară şi la rândul lor sunt omorâte, şi atunci se întreabă bietul om: „Unde este mila şi dreptatea lui Dumnezeu?”

Omul nu înţelege nimic din desfăşurarea evenimentelor petrecute în jurul său, pentru că nu cunoaşte adâncul tainelor ce îl înconjoară, după cum nu ştie că moartea va face să se nască viaţa şi mai strălucitoare. El nu ştie, pentru că în faţa lui stă aparenţa, iar nu realitatea. Omul neştiutor nu vede în lume decât un vast complot al sălbăticiei fără milă, de la mic la mare, şi nedumerit, se întreabă: „Dacă există, într-adevăr, un Dumnezeu, de ce există atâta mizerie în lume? De ce oameni puternici şi sănătoşi devin într-o bună zi orbi? De ce copii nevinovaţi sunt loviţi de boli, şi mame care strâng cu dragoste la sân un copilaş – sunt omorâte?”

De câte ori nu se întreabă ignoranţii: „De ce în această lume binele rămâne nerecompensat şi răul nepedepsit? Adesea criminalul circulă liber şi inocentul este aruncat în închisoare. Dispreţul îi urmăreşte pe cei ce muncesc şi îi împinge către mormânt, pe când în lume forfotesc neruşinaţi şi şarlatani. De ce atâta nedreptate?”

Religia ar vrea să ne facă să înţelegem că în lumea cealaltă aceste suferinţe vor fi răsplătite, păcatele noastre vor fi iertate şi ignoranţa luminată. Bazaţi pe aceste afirmaţii, timp de secole, oamenii au ridicat ochii spre Cer, au suferit încercările acestei lumi, cu speranţa -că se vor bucura dincolo de fericirea promisă.

Scepticul însă, zâmbind, răspunde acestor suflete frumoase şi încrezătoare: „Dacă Dumnezeu a creat această lume pe care o vedem atât de nedreaptă, ce mai putem aştepta în lumea de dincolo? Dacă nu este dreptate aici pe pământ, pentru ce ar fi mai multă acolo? Dacă toate sufletele se nasc egale, de ce soarta oamenilor este atât de diferită?”

Oare să fie la mijloc o simplă întâmplare? Se poate concepe un univers alcătuit de Tatăl ceresc, în care vieţile oamenilor sunt aruncate la voia întâmplării? Nu, de o mie de ori nu – răspunde omul cunoscător — deoarece chiar dacă nu vedem totul şi toate, lumea noastră fizică este guvernată de legi sublime şi absolut juste.

Cu toate acestea, neştiutorul, dar mai ales materialistul, vine mereu, în faţa aparenţelor ce ne înconjoară, cu argumente noi şi cu întrebări de felul: „De ce unii oameni au un trup sănătos şi plin de viaţă, iar alţii îl au slab şi bolnav? De ce unii sunt frumoşi şi din fiinţa lor respiră distincţia, iar alţii au o înfăţişare grosolană şi brutală? De ce unora li s-a dat o inteligenţă vie, iar alţii sunt animaţi de puţine gânduri, şi acelea confuze?”

Cu mulţi ani în urmă, trecătorii puteau vedea pe treptele Universităţii din Bucureşti un om mic, _; diform. Avea aproape 40 de ani, dar trupul său nu era mai mare decât al unui copil de 8 ani. Braţele ^: îi erau închircite, capul mare, iar picioarele arcuite. Iţi era greu să-1 priveşti. îşi câştiga existenţa ; vânzând piepteni, butoni de manşetă şi multe alte nimicuri. Universul său intelectual se limita la ! răspântiile unde îşi petrecea viaţa. Dacă s-ar compara sărăcia acestei vieţi, suferinţele lui morale, \ dorinţa lui vagă de iubire, zilele sale triste, orizontul cunoştinţelor sale restrânse,, cu existenţa lipsită de griji a unora aflaţi în plenitudinea fizică şi mentală, ori cu desfătarea sentimentală şi morală, cu înţelegerea largă a altora, multora dintre noi ni s-ar tulbura mintea şi nu am mai putea spune nici un cuvânt.

Acestea sunt faptele, şi tu – care ştii că în dosul acestor inegalităţi există totuşi o dreptate -te mâhneşti deoarece nu o poţi demonstra pe înţelesul tuturor. Toţi te combat cu emfază şi îţi aruncă în faţă fel de fel de argumente. Materialistul, scepticul şi ateul te vor întreba: „Pentru ce un copil se naşte într-un bordei, condamnat prin însăşi naşterea sa la o viaţă restrânsă, iar un altul se naşte în mijlocul unei societăţi avansate în cultură şi civilizaţie, unde are prilejul să înveţe şi să fie educat. Unul vine în lume într-o cameră tristă şi murdară, unde stau grămadă şi alţi nefericiţi. Fireşte, de pe el curg zdrenţele, iar educaţia şi-o va face pe întinsul maidanelor. Un altul se naşte într-o familie bogată, crescut în cele mai bune condiţii şi instruit în cele mai bune şcoli. Unul va fi mai târziu un cerşetor, iar celălalt o personalitate de seamă. Dacă există într-adevăr entităţi spirituale şi dacă ele se nasc egale, pentru ce atâta favoritism? De ce un copil sosit în lumea aceasta este condamnat dinainte la o viaţă mizerabilă, plină de privaţiuni, pe când un altul cunoaşte o viaţă fericită? Ei, unde este Dumnezeul tău, de care tot vorbeşti? Dacă El ar exista, n-ar mai fi această diferenţă, această distribuire inegală de înlesniri ale vieţii.”

Oare destinul ne este impus fără o lege şi fără nici un scop? Pentru ce ocaziile oferite oamenilor sunt atât de inegale? Unul va lucra penibil toată viaţa sa, şi din cauza unui accident îşi va sfârşi zilele într-un azil, iar un altul moşteneşte o moşie întinsă, posedă palate şi automobile, călătoreşte prin ţări îndepărtate şi cu toate acestea este un inactiv, un membru inutil societăţii. Cum de este permis acest lucru, când se spune că nici un fir de iarbă nu creşte fără voia lui Dumnezeu? Totuşi, cu această orânduire – în aparenţă nedreaptă – suntem în mod instinctiv înclinaţi să credem că, în adâncul tuturor lucrurilor şi întâmplărilor, trebuie să existe Gândirea şi Voinţa Tatălui, plină de iubire şi întemeiată pe dreptate, dar din nefericire nu o putem proba sprijinindu-ne numai pe faptele acestei lumi, pentru că haosul moral este mai evident decât Ordinea divină.

Este adevărat că biserica creştină încearcă să rezolve aceste probleme, dar nu dispune de mijloace ştiinţifice pentru a-1 convinge pe om de existenţa unui spirit, veşnic trăitor, într-o evoluţie continuă, trecând prin toată gama formelor existente, pentru îndeplinirea Legilor divine şi atingerea perfecţiunii. Religiile pământului neputând da lămuriri asupra acestor stări de lucruri, majoritatea omenirii – neştiind ce este dincolo de mormânt, dincolo de lumea materiei fizice – rămâne dezorientată, întrebându-se cu teamă şi îndoială dacă într-adevăr există spiritul şi Dumnezeu.

Cu toate acestea Adevărul este cunoscut prin comunicările fraţilor noştri din Cer, comunicări care ne permit să vedem viaţa sub alt aspect, întărind credinţa noastră, în bunătatea Tatălui şi în existenţa unui scop al vieţii. La baza acestui adevăr stă realitatea revenirii noastre în viaţa terestră, a repetatelor noastre reîntrupări.

Puţini oameni îşi dau osteneala să găsească o explicaţie lucrurilor şi fenomenelor lumii înconjurătoare. Dacă totuşi se apucă să cerceteze, sunt luaţi imediat de curentul ideilor actuale şi revin la credinţa mulţimii. De exemplu: se naşte un copil. Credinţa generală este că spiritul s-a născut o dată cu trupul copilului. Această explicaţie superficială provine din observaţia omului că pe măsură ce se dezvoltă trupul copilului, conştiinţa lui dobândeşte un orizont mai întins. Mai târziu, după ce omul dispare prin actul morţii, dispare şi conştiinţa, în mod aparent pentru că observatorul cercetează doar cadavrul celui plecat. Dezvoltarea paralelă dintre trup şi conştiinţă dă impresia că sediul şi organul producerii conştiinţei ar fi sistemul cerebral, dar adevărul este cu totul altul.

În urma numeroaselor experienţe parapsihologice, putem afirma că nu sistemul cerebral este sediul înţelegerii, al raţiunii şi al conştiinţei, el fiind doar instrumentul spiritului. înţelegerea sau conştiinţa este fructul, rezultatul unei activităţi de mii şi milioane de secole a spiritului omenesc, care se manifestă în lumea exterioară prin intermediul sistemului cerebrospinal.

Să nu neglijăm faptul că ascuţimea inteligenţei, a conştiinţei, depinde de subtilitatea alcătuirii scoarţei cerebrale, de sensibilitatea şi calitatea acestui instrument. Encefalul unui copil reflectă greu înţelegerea spiritului său, pentru că încă nu a atins dezvoltarea completă; ca urmare, şi inteligenţa de care dă dovadă este redusă. Pe măsură ce creşte copilul, encefalul său se organizează şi inteligenţa lui se arată tot mai clară. Către bătrâneţe, celulele nervoase încep să degenereze, şi din această cauză exteriorizarea spiritului declină din zi în zi, făcându-se greu şi confuz.

Când moartea distruge sistemul cerebral – instrumentul spiritului, acesta nu se mai poate exprima în lumea fizică, dar conştiinţa persistă, pentru că este o însuşire a spiritului – consecinţa unei vaste învăţături dobândite în lunga serie de existenţe prin care a trecut. Aşadar, spiritul trăind veşnic, existenţa conştiinţei omeneşti nu depinde de sistemul cerebrospinal, după cum un artist nu depinde de vioara sa. Este adevărat că spiritul sau conştiinţa – asemenea muzicianului – are nevoie de un instrument, pentru a se exprima în lumea fizică, şi că această manifestare va fi cu atât mai fidel şi mai admirabil redată, cu cât instrumentul – sistemul cerebral, va fi mai bine organizat.

Entitatea spirituală, asemenea trupului, are o vârstă. Există spirite tinere şi altele bătrâne, însă nu există un paralelism între trup şi spirit în privinţa vârstei trupului. Evident, când spiritul a fost trimis de Tatăl ceresc în lume, pentru a cunoaşte şi învăţa, era la începutul carierei sale evolutive. Milioane de secole s-au înşirat, şi el – peregrinând prin diferite planete, sisteme solare şi universuri “~ s-a ridicat în înţelegere şi putere, devenind tot mai bun cunoscător a tot ce a creat Fiinţa supremă.

Cu alte cuvinte, după cum există o evoluţie a formelor de viaţă minerală, vegetală, animală şi umană, tot astfel există o continuă şi veşnică evoluţie pentru spirit.

La început, viaţa se arată – cel puţin pentru globul nostru – prin fiinţe infinit de mici şi extrem de simple, care în decursul miliardelor de ani s-au dezvoltat, prin evoluţie, spre forme tot mai complicate, sfârşind cu omul. Nu există nici un motiv să credem că această evoluţie nu va continua mereu în veacurile următoare, apărând noi forme de plante, animale şi oameni.

Revin încă o dată asupra ideii de evoluţie. Există două serii de evoluţii: evoluţia corpurilor sau a formelor, şi evoluţia spiritului care animă aceste forme. Am văzut din rândurile precedente că pe măsură ce spiritul se ridică la o conştiinţă mai înaltă, caută să conducă o formă mai perfecţionată, mai subtilă şi mai bine organizată. Graţie acestor forme superioare, contactul spiritului cu lumea înconjurătoare este mai profund, iar manifestările sale sunt mai fidel exprimate.

Entitatea spirituală îşi câştigă din lumea exterioară înţelegerea, iluminarea, graţie unei puteri aflate în stare latentă, potenţială, în scânteia divină. Am putea compara facultăţile spiritului cu facultăţile acumulate într-o sămânţă. De exemplu, în sămânţa de stejar sunt cuprinse toate calităţile acestei plante. Mărimea copacului, forma frunzelor, a florilor, fructelor, toate calităţile părintelui sunt strânse, comprimate în sămânţă. Ele nu aşteaptă decât mediul propice de dezvoltare, pentru a se transforma într-un falnic copac.

Tot astfel, spiritul caută mediul corespunzător dezvoltării facultăţilor sale. Acest mediu este forma pe care prin vibraţiile sale o va perfecţiona din ce în ce mai mult. Dar pe când sămânţa se dezvoltă în câţiva ani, spiritul îşi pune în valoare toate puterile şi facultăţile într-un timp deosebit de mare, de miliarde de secole. Pentru ca această dezvoltare să aibă loc, spiritul colindă din trup în trup, din ce în ce mai fin, mai mlădios, mai bine alcătuit.

Sistemul cerebrospinal, format din numeroase celule nervoase, cu numeroase ramificaţii protoplasmatice şi sinapse nervoase, este un instrument care primeşte impresii din afară şi le transmite sufletului. în starea de veghe a trupului, spiritul, conducătorul trupului, prin intermediul sistemului cerebrospinal şi al sufletului, culege mereu informaţii, învăţăminte, pe care le adună în nepieritoarea sa comoară de cunoştinţe. Dar conştiinţa stării de veghe, din timpul zilei, este numai un episod din conştiinţa omenească. Noaptea, evadând din corpul fizic, spiritul are o putere de înţelegere mai mare, expresia sa este mai luminoasă, deoarece nu mai este îngrădit de trupul dens, nu mai are datoria să lumineze conştiinţa acestuia. Prin urmare, conştiinţa este atributul spiritului şi persistă după părăsirea temporară sau definitivă a corpului fizic, fiind mai luminoasă decât arunci când spiritul era prizonier trupului.

Micuţul copil, este micuţ numai cu trupul, căci nu se ştie ce forţă spirituală, ce talent, ce geniu zace în el în stare latentă. Cine ştie ce conştiinţă puternică aşteaptă momentul să-şi dezvolte | instrumentul fizic, pentru a-şi manifesta puterea de înţelegere, culeasă în milioane de veacuri prin alte vieţi, petrecute pe acest glob şi pe multe altele.

Reîntruparea este actul spiritului de a îmbrăca în decursul secolelor, rând pe rând, trupuri noi. Fenomenul acesta arc loc în tot universul, în natura întreagă, nu numai în regnul uman. Pretutindeni unde vedem o formă vieţuitoare, să fim siguri că există un spirit închis în acea formă, un spirit aflat pe drumul evoluţiei, al perfecţiunii. El se serveşte de această formă fizică pentru a câştiga cunoştinţe şi experienţă, pentru dezvoltarea voinţei şi învăţarea iubirii.

Trupul uman fiind un instrument din cele mai perfecţionate de pe pământ, permite spiritului manifestările cele mai înalte, neîntâlnite în regnurile inferioare. La nici un vieţuitor nu găsim un centru nervos mai complex alcătuit decât la om.

Când studiem natura, vastul plan al universului, observăm cum conservarea formei nu are nici o importanţă, cum natura nu face economie de forme. Moartea este pretutindeni. Nenumărate corpuri fizice se distrug pentru ca din materia lor să se formeze alte corpuri, în care să vină să-şi j facă şcoala vieţii un nou spirit. Natura distruge formele, fără nici o milă, dar entităţile spirituale care le utilizează, existând mereu, păstrează toate amintirile, toate facultăţile, după moartea corpului fizic, facultăţile manifestându-se mai departe, când spiritul va trece în alt corp. De aici tragem \ concluzia: reîntruparea este trecerea unor fiinţe conştiente nepieritoare, într-un alt corp fizic, \ potrivit stadiului lor evolutiv, proces prin care spiritul, fiinţa conştientă, va lua mai departe cunoştinţă \ de fapte şi lucruri din lumea fizică, le va analiza şi va trage învăţăminte.

Din acest punct de vedere, Pământul – ca şi universul întreg – este o vastă şcoală. într-adevăr, \ natura este destinată să ofere fiinţelor vieţuitoare experienţe de tot felul, pentru a le stimula în dezvoltarea lor, formând astfel o succesiune infinită, din care regnul fizic cunoscut nu formează decât o mică parte.

După cum un şcolar care se duce în fiecare zi la şcoală învaţă, face experienţe şi se ridică dintr-o clasă în alta, entitatea spirituală coboară de multe ori pe pământ, la marea şcoală a vieţii,

pentru a învăţa, a suferi, a dobândi experienţă şi a se ridica mereu, din treaptă în treaptă, către spiritualitate.

La începutul evoluţiei noastre omeneşti, eram sălbatici, deoarece puterile noastre morale şi intelectuale abia erau trezite. După ce am parcurs mai multe vieţi în aceste condiţii primitive, ne-am ridicat puţin mai sus, ne-am dezvoltat încet facultăţile mentale şi moralitatea, şi ne-am născut într-o civilizaţie ceva mai avansată. în aceste întrupări diferite am suferit mult, pentru că am fost perverşi, pasionaţi şi câteodată criminali. Dar pe măsura trecerii secolelor, după ce am semănat destui rău, vocea conştiinţei noastre a început să se facă auzită din adâncul tainic al fiinţei noastre, evitând astfel să mai facem acţiuni rele. Din acest moment, ne-am născut într-o ţară civilizată.

Pe măsura înmulţirii întrupărilor, ne ridicăm facultăţile intelectuale şi moralitatea, graţie disciplinei şi presiunii legilor sociale. Suntem încă neştiutori, capabili de a face şi câte o faptă grosolană, şi cu toate acestea ne ridicăm mereu, pe scara binelui şi a perfecţiunii.

Vieţile trec astfel unele după altele, fiecare aducând bucurii şi dureri, circumstanţe favorabile şi obstacole de tot felul, succese şi nereuşite – toate având scopul de a ne face să ajungem fiinţe care posedă cunoştinţe cât mai multe despre viaţă, cu experienţe felurite şi o inteligenţă vastă. Treptat începem să gândim, să reflectăm, înainte de a porni la o acţiune, nemailăsându-ne târâţi de sentimente nerezonabile, de pasiuni sau de impulsul momentului.

Pentru a profita de observaţiile, suferinţele, piedicile şi seria întreagă de dureri şi bucurii ale vieţii terestre – care ne duc, vrând-nevrând, pe drumul unei evoluţii lungi, lente, penibile – este necesar să ne retragem departe de pământ, în mijlocul unor noi condiţii, cele ale lumii invizibile. După fiecare reîntrupare, pentru a face bilanţul, pentru a cântări faptele, vorbele, percepţiile, sentimentele, bucuriile şi durerile noastre, ne retragem în lumea cerească, fiecare în sfera de care aparţine. O imagine palidă a acestei retrageri ar fi aceea a negustorului care toată ziua s-a străduit în prăvălia sa, pentru bunul mers al afacerilor, şi seara se retrage cu condicile acasă, să facă socoteala zilei respective: cât a vândut, cât a cumpărat, cât are de plătit şi de încasat.

în urma analizelor efectuate în sferele superioare ale atmosferei fluidice terestre, ni se dezvoltă facultăţile mentale, creşte simţul nostru moral, spiritualitatea ni se deşteaptă. Deoarece am dobândit în numeroasele noastre vieţi, în lumea civilizată, o sumă de experienţe, suntem pe cale de a deveni gânditori mai profunzi şi ocupăm o situaţie – relativ importantă, pe scara socială. Unii dintre noi sunt mai avansaţi, fiind cunoscuţi de lume ca guvernatori ai civilizaţiei, fie prin splendoarea inteligenţei lor, fie prin frumuseţea caracterului lor moral, ori prin profunzimea viziunii spirituale.

În toată această cale lungă – de mii, de zeci de mii de secole – nu există favoritism; scopul este creşterea şi dezvoltarea conştiinţei. Starea atinsă de unii o vor atinge şi alţii în viitor, dacă vor şti să utilizeze experienţele lor din trecut. Unii sunt înaintaţi şi au mai multă putere, pentru că evoluţia lor a început mai de mult şi au o experienţă mai bogată. Să nu ne mâhnim când vedem că unii dintre colegii noştri sunt în clase superioare, pentru că vom ajunge şi noi acolo; e vorba numai de timp. înaintea noastră sunt spirite bătrâne, iar în urma noastră vin spiritele tinere, şi acest lanţ merge la infinit. Pe când milioane de entităţi spirituale trec dintr-o clasă în alta, pentru a ajunge scopul final – perfecţiunea divină, alte milioane urmează mereu pe urmele lor. Astfel, la lumina reîntrupării, putem să ne reprezentăm umanitatea urcând o imensă scară, al cărei capăt inferior se scufundă în începutul obscur al primilor paşi, şi al cărui capăt superior se pierde în gloria Tatălui divin. Nu cunoaştem lungimea acestei scări, dar aceasta n-are nici o importanţă; ceea ce e important este că ne găsim acum pe una din treptele ei şi că locul nostru în urcuşul acestei scări ni-1 arată iubirea, moralitatea, cuminţenia, voinţa şi inteligenţa de care dăm dovadă.

Marii bărbaţi şi marile femei ale acestei lumi, prin viaţa şi prin efortul lor, nu sunt decât exponenţii unor experienţe, a unei lungi serii de reîntrupări. Individualitatea noastră este totdeauna aceeaşi, cu toate că putem să îmbrăcăm un trup masculin într-o întrupare, şi un trap feminin în alta. Aceasta pentru a armoniza şi completa evoluţia noastră.

În fiecare întrupare avem un corp fizic diferit, un nume diferit, părinţii noştri pot fi entităţi spirituale diferite, dar aceste schimbări nu ne împiedică deloc să ne păstrăm individualitatea. în momentul naşterii în lumea fizică, entitatea spirituală nu iese dintr-un ocean de viaţă, cum o cred unii filosofi, iar moartea biologică nu ne face să ne pierdem sentimentul existenţei individuale.

Entităţile spirituale n-au sex, dar planul evoluţiei stabileşte un sex corpului nostru fizic, generând famila, căminul, responsabilitatea pentru copii, sacrificiul personal, relaţiile de afecţiune prin care temperamente diferite vin în contact – întâlnirea lor având o mare valoare educativă.

Trupul nostru are nevoie de hrană, de îmbrăcăminte şi de locuinţă, iar eforturile depuse pentru obţinerea acestor bunuri materiale au dus la dezvoltarea civilizaţiei. Astfel s-a dezvoltat forţa fizică, Corală şi mentală a oamenilor. Locuitorii zonelor cu o climă caldă, tropicală – unde natura oferă §^ratuit tot ce este necesar omului – sunt leneşi şi necivilizaţi. Creşterea şi dezvoltarea noastră este mai rapidă când circumstanţele exterioare ne forţează să gândim şi să lucrăm pentru a supravieţui. Suntem cu atât mai favorizaţi, cu cât viaţa ne este mai activă; evoluăm cu atât mai repede, cu. cât viaţa ne este mai dificilă, trecută prin dureri.

Mecanismul vieţii umane este astfel alcătuit de Guvernatorul sistemului nostru planetar, ca omul să-şi croiască singur calea prin noianul nevoilor vieţii. Este adevărat că e păzit, condus în mod nevăzut, sfătuit mental pe ce drum să apuce, dar în definitiv omul are liberul său arbitru. Ferice de sufletul său, dacă va lua calea cea dreaptă a moralităţii, a cinstei şi a iubirii. Vai de viaţa sa viitoare, în noua sa întrupare, dacă se va abate de la destinul ales de el, pe când se afla în lumea invizibilă.

Metodele noi de educaţie au demonstrat că cel mai bun mijloc de a dezvolta iniţiativa şi inteligenţa copilului este de a-1 lăsa la propria lui judecată, oferindu-i prilejul de a-şi exercita singur facultăţile. Spunându-i totul, explicându-i totul, i se poate dezvolta memoria, dar în rest copilul rămâne de o slăbiciune de plâns. Ceea ce este adevărat pentru dezvoltarea şi educaţia unui copil, este adevărat şi corespunde şi şcolarului vieţii terestre. Aplicând principiile de mai sus, înţelegem pentru ce sunt necesare obstacole de tot felul în cursul vieţii şi pentru ce chiar greşelile noastre sunt indispensabile progresului nostru spiritual.

Reîntruparea nu înseamnă că spiritul omului renaşte într-un trup de animal. Această credinţă a fost răspândită în popor de preoţii egipteni, asirieni şi indieni, ca o sperietoare pentru omul imoral şi redus mental. Ea nu corespunde adevărului. Este absurd să credem că o fiinţă omenească -înzestrată cu o simţire aleasă, cu un simţ moral şi inteligenţă superioară – să se nască într-un trup de animal imoral şi neinteligent. Cu ce ar contribui la evoluţia generală o asemenea întrupare? Toate faptele naturii au un scop determinat – evoluţia, regulă de la care nu poate face excepţie nici reîntruparea.

Legea reîntrupării nu cere ca noi să ne naştem imediat după moarte; cu toate că se poate întâmpla, în unele cazuri, ca ea să se facă în minutele următoare părăsirii trupului. în această privinţă s-au citat cazuri când o persoană a murit, şi-a părăsit trupul uzat de boală sau distrus printr-un accident, şi s-a reîntrupat imediat în trupul unui copil în agonie. Spiritul copilului s-a desprins de trupul său fraged şi imediat i-a luat locul un spirit, care şi el îşi părăsise reşedinţa carnală. Asemenea cazuri de reîntrupări pripite sunt rare, provenind din ignoranţă, nesupunere la reguli şi dintr-o dorinţă vie de a mai trăi în lumea cărnii.

În revelaţiile făcute de entităţile spirituale de înaltă evoluţie, se spune că perioada între moarte şi naşterea viitoare poate fi extrem de scurtă – când e vorba de un sălbatic. Cu cât spiritul este mai evoluat, cu atât timpul şederii sale în spaţiu este mai mare. Ea se poate prelungi la marile Lumini ale spaţiilor globului nostru, la mii de ani. Perioada medie, generală, între două întrupări este de aproximativ două sute de ani. Repet însă că acest interval este variabil, din diferite motive. Astfel spiritul poate să dorească o ascensiune spirituală mai rapidă – prin suferinţa vieţii trupeşti. Poate dori coborârea în lumea fizică mai devreme, pentru a repara nedreptăţile comise. De aceea nu se poate da o regulă generală.

Ideea reîntrupării displace multor oameni, la gândul că iarăşi va trece prin ignoranţa copilăriei, greşelile tinereţii, slăbiciunile maturităţii şi neputinţa bătrâneţii, trecând din nou prin şiroaiele lacrimilor, prin seria durerilor fizice şi morale. Dar oricâte neplăceri încearcă omul, oricât de îngrozitoare ar fi perspectivele noii vieţi, nu se poate înlătura legea reîntrupării, stabilită în natură de Creatorul lumilor.

Istoria depune mărturie cât de greu îşi face drum legea evoluţiei, cu câtă batjocură şi ironie au fost întâmpinate noile idei ştiinţifice, filosofice sau artistice. Totdeauna ideile noi au întâmpinat o mare opoziţie şi o dârză neîncredere. Este firesc ca şi ideea reîntrupării să fie respinsă la început, mai cu seamă când nu se acordă atenţie şi bunăvoinţă în examinarea faptelor.        Dar oricare ar fi părerea unora sau altora, ea este şi va rămâne în veci o lege divină.

Aversiunea pe care omul o resimte la ideea reîntrupării provine din faptul că spiritul său are \ conştiinţa deplină a greutăţilor vieţii de pe această planetă. Cu alte cuvinte, nu îi displace ideea reîntrupării în sine, ci îi displace reîntoarcerea pe. pământ, în lumea încercărilor şi a suferinţelor.   Această perspectivă este adevărata cauză a antipatiei pe care o manifestă omul faţă de reîntrupare.    Omul nu consideră viaţa ca un mijloc, ca un teren favorabil dezvoltării spiritului, ci o apreciază \ totdeauna după măsura în care şi-a satisfăcut dorinţele, ambiţiile sau după cât s-a distrat. Cum viaţa  nu abundă în aceste fericiri dorite, şi în locul lor avem parte de suferinţă, de muncă grea, de mâhniri – care nu au alt scop decât de a ne învăţa repede şi bine – suntem determinaţi să refuzăm reînceperea vieţii pe această planetă. Da, am accepta, dacă am fi siguri că la revenire nu vom mai trece prin suferinţă şi ne vom bucura de modalităţi mai fericite ale vieţii terestre, de a vedea toate dorinţele noastre împlinite.

Cu toate acestea, să nu uităm că experienţele cel mai greu de suportat ne fac sa învăţăm cele mai mari lecţii ale vieţii, că suferinţele şi nereuşitele noastre, care ne deprimă, reprezintă

o forţă foarte puternică, o lumină vie pentru viitor, pentru viaţa următoare. Atunci vom vedea revenirea pe pământ sub un alt aspect.

Dacă ne gândim numai la plăcerile noastre, reîntruparea este o perspectivă tot atât de neplăcută ca şi aceea de a parcurge din nou anii lungi de studiu prin şcoală. Dar dacă ştim că prin revenirea noastră urcăm treptele care ne duc la lumina înţelegerii şi la puterea divină, că revenind în lume, putem fi utili acesteia, contribuind la fericirea semenilor, ideea reîntrupării ne umple de entuziasm şi ne insuflă voinţa de a reveni. De altfel trebuie să ştim – iar dacă nu vrem, viaţa ne-o va demonstra -cele mai multe dureri omeneşti provin din faptul că nu ascultăm de anumite principiimorale.
Când vom şti să ne conducem în lume astfel ca faptele noastre să fie în rezonanţă cu armonia universală, vom culege rezultate fericite.

Marele scop al reîntrupării este educaţia. Din acest motiv ne naştem mereu pe pământ, nu pentru că am fi siliţi de cineva, ci pentru că entitatea spirituală – în timpul şederii sale în spaţiu

–           înţelege legile divine care guvernează în univers, înţelege legea evoluţiei şi necesitatea ascensiunii spiritului pe scara infinită a spiritualităţii. Ne întrupăm mereu, pentru că Divinul a sădit în esenţa noastră, în scânteia divină, dorinţa neînfrânată de a ajunge la picioarele Celui care ne-a chemat la viaţă.

Entitatea spirituală doreşte să revină mereu în materia fizică pentru a învăţa, pentru a se lumina şi purifica. Cel care trăieşte pe pământ, uitând de legile din spaţiu, nu doreşte să revină pe pământ, el simţind doar că s-a săturat de atâta muncă şi amar.

într-adevăr, omul care a mâncat, şi încă prea mult, nu se mai gândeşte la mâncare. De aceea, la finele unei întrupări terestre e de aşteptat să nu mai dorim reîntruparea. Această dorinţă nu se naşte în prima perioadă a şederii noastre în spaţiu, pentru că avem nevoie de un răgaz, timp în care entitatea spirituală înţelege noua condiţie de existenţă, cunoaşte scopul venirii sale acolo şi a vieţii sale terestre.

Conştiinţa spiritului întrupat este mărginită de corpul fizic, şi această conştiinţă devine splendidă, extinsă, când nu mai este limitată de acest corp. între aceste două condiţii – de duh întrupat şi duh liber – există un spaţiu de timp, în care entitatea spirituală îşi ia un avânt deplin şi intră în posesia conştiinţei sale luminoase. Iată de ce în prima perioadă a existenţei sale în spaţiu, entitatea spirituală se cutremură la ideea unei noi reîntrupări în întunericul şi zbuciumul vieţii terestre.

Puterea, înţelepciunea şi forţa caracterului sunt rezultatul unei educaţii de secole şi nu urmările unui destin capricios. Cunoaşterea legilor şi principiilor care conduc universul se dezvoltă încet, pe parcursul timpului infinit. Prima şcoală a spiritului-om se face la suprafaţa corpurilor solide, pe pământ, în lumea fizică. Aşadar ne trebuie multe corpuri ca să ne ridicăm la o înţelegere din ce în ce mai înaltă, mai profundă, şi prin urmare avem nevoie de multe vieţi, serii nenumărate de reîntrupări. Pe parcursul lor, se deşteaptă facultăţile mentale ale spiritului, întocmai cum se luminează şi se manifestă inteligenţa copilului, pe măsură ce el creşte.

Scopul vieţii este de a dezvolta puterile noastre, care zac latente, embrionar, în spirit. Cu alte cuvinte, avansarea spiritului nu provine din adăugarea a ceva nou, ci pune în valoare predispoziţiile spiritului, graţie experienţelor făcute în infinitatea timpului.

Se petrece cu noi exact ceea ce se petrece cu sămânţa, care fiind pusă în pământ ca să germineze, dezvoltă ceea ce era deja creat în ea, graţie acţiunii mediului înconjurător asupra sa. Existenţa fizică are ca scop stimularea facultăţilor latente ale spiritului.

Spiritul conţine potenţial forţe deosebite, graţie cărora vom poseda în viitor puteri şi cunoştinţe infinite. Prin urmare, viaţa noastră terestră are ca scop acumularea de experienţe, care la rândul lor vor dezvolta facultăţi – din ce în ce mai numeroase şi mai puternice – de care ne vom servi în diferitele lumi pe unde vom trăi.

Dacă vecinul are o virtute sau o calitate preţioasă pe care noi nu o posedăm, nu înseamnă că ^el a primit mai mult decât noi, doar că el şi-a dezvoltat această calitate mai devreme decât noi. Dacă vrem să fim şi noi ca el, nimic nu ne împiedică să depunem eforturi, prin care vom scoate din adâncul scânteii noastre divine acea calitate.

Talentul unui artist, armoniile divine percepute de un muzician inspirat, spiritul lucid şi răbdător al unui savant, profunzimea gândirii unui filosof- toate aceste calităţi şi multe altele se pot dezvolta în noi şi aşteaptă momentul să le scoatem la iveală, prin magia voinţei noastre.

Evoluţia spiritului, a scânteii divine este fără sfârşit. Evoluţia formei este o funcţie a lumii fizice, dar nu este singura. Lumea noastră şi altele au ca scop înflorirea conştiinţei până ajunge în Preajma Celui veşnic. Evoluţia materiei se produce lent,. în timpuri incomensurabile, pentru a transforma eterurile în atomi, atomii în materie minerală, materia minerală în materie vegetală, materia vegetală în materie animală sau umană, materia umană în materie angelică.

Într-un timp care se pierde în negura unui trecut infinit, am părăsit sediul nostru sublim, Cerul, pentru a stăpâni materia oferită de Creator. Atunci ne-am început evoluţia în sistemul material. La început ne era foarte greu să punem materia în vibraţie. Conştiinţa noastră era redusă şi puterile ei foarte slabe pentru a înţelege ceva din lumea materiei. Cu trecerea timpului, încetul cu încetul, am dublat materia voinţei noastre, şi acum – când am atins stadiul de om – avem capacitatea de a înţelege vibraţiile fizice şi de a ne impune voinţa asupra trupului nostru. Mai mult chiar: am început să înţelegem vibraţiile lumii astrale şi să dominăm puţin corpul nostru emoţional. Dar umanitatea încă nu cunoaşte nimic din regiunile spirituale ale patriei noastre cereşti.

Aici, la şcoala Pământului, avem trupuri tinere şi bătrâne, a căror vârstă se socoteşte după anii scurşi între leagăn şi mormânt; de asemenea avem spirite tinere şi bătrâne, al căror câmp de viaţă este mai vast şi cuprinde mii de reîntrupări pe pământ. Dar luat ca element esenţial al naturii, spiritul este fără măsură, fără vârstă şi fără limită. El va fi făuritorul noilor lumi în veşnicia ce va veni.

Cel mai înalt ideal visat, cele mai vaste şi radiante puteri dorite există în noi. Pentru a le obţine, este inutil să întrebuinţăm chemări şi rugăciuni; trebuie să lucrăm ca să le dezvoltăm, întocmai după cum exersăm la pian ore în şir, pentru a câştiga uşurinţa de a ne exprima simţirea prin clapele lui. Suntem întocmai ca omul aflat lângă o comoară ascunsă sub pământ. Ea nu iese din locul unde a fost pusă; trebuie să muncim, săpând pământul, până ce o scoatem la iveală. Dar pentru a câştiga înţelepciunea, trebuie să culegem din grădina lumii florile durerii şi plăcerii, ale iubirii şi urii, ale acţiunii şi inerţiei, ale succesului şi insuccesului, ale veseliei şi tristeţii, ale păcii şi neliniştii. Vom creşte pe măsură ce vom stăpâni aceste forţe contrare, şi vom ajunge cu timpul să mergem cu un pas sigur în mijlocul furtunii vieţii.

Când ne naştem, natura nu caută decât un singur lucru: educaţia noastră. Ea nu încearcă să ne distreze, ci caută să ne dezvolte spiritul prin fel şi fel de experienţe. Natura ne oferă din sânul ei învăţăminte valoroase, care ne lărgesc înţelepciunea. în general, suferinţa – considerată de lume o nenorocire – este un excelent răscolitor al spiritului coborât în materie, un excelent antrenament pentru dezvoltarea facultăţilor spirituale.

Azi începem să înţelegem că educaţia adevărată nu se mărgineşte la învăţarea diferitelor ramuri de cunoştinţe – filologie, matematică, ştiinţele naturii, filosofie etc. – care nu pot stimula decât facultăţile intelectuale. Educaţia adevărată este făcută de natura care armonizează caracterul, întăreşte simţul moral, încurajează emoţiile generoase, disciplinează inteligenţa, deşteaptă puterea voinţei şi dezvoltă capacitatea de a simţi Prezenţa divină. Lumea fizică este singura şcoală unde se studiază întregul program. Creaţia este o vastă universitate, minunat organizată, pentru progresul miliardelor de fiinţe vieţuitoare, care locuiesc suprafaţa, interiorul şi atmosfera planetelor. Toate observaţiile şi experienţele noastre – mari sau mici – fac parte din acest studiu. Dar nu suntem cu toţii în aceeaşi clasă, şi nu învăţăm aceeaşi lecţie, entităţile spirituale având vârste diferite.

Toate fiinţele vieţuitoare, oricare ar fi – un atom, un microb, o plantă, un animal, un om, ori un înger – vor întâlni în şcoala lumii lucruri de observat şi experienţe de făcut, care îi vor duce cu un pas mai departe pe drumul evoluţiei. Din nefericire, nu toţi sunt convinşi de acest adevăr.

Avem impresia că în alte lumi, în alte medii, progresul nostru ar fi mai rapid, şi nu vedem, nu înţelegem că împrejurările vieţii de aici, din viaţa actuală, ne invită să învăţăm multe lucruri pentru a ne ridica. Din diferite motive, prea puţini dintre noi ştiu să profite de învăţămintele vieţii cotidiene. Numai când suntem doborâţi de încercări amarnice, învăţăm câte ceva. De aceea avem nevoie de multe vieţi, pentru a învăţa să distingem binele de rău. Am putea înţelege această deosebire într-o vreme mai scurtă, dacă ne-am sili să facem acest discernământ, dar ne târâm viaţa în voia întâmplării, j şi când încercăm o amărăciune, aruncăm vina pe soarta noastră ticăloasă. Alergăm toată ziua, ^; încoace şi încolo, ca şi copiii după fluturi strălucitori, şi atenţia superficială nu ne permite să ne însuşim lecţiile profunde, prezentate de împrejurările vieţii terestre.

Divinitatea a orânduit lucrurile de aşa natură încât să învăţăm perfect, contrar ignoranţei şi \ inconştienţei noastre. Ea a dispus ca aceeaşi lecţie să se repete în fiecare zi, în fiecare an, în fiecare j viaţă, pentru ca înţelesul ei să ne lumineze odată şi odată spiritul. Când nu suntem atenţi sau nu ; vrem să ne însuşim o lecţie, ni se impune prin suferinţă, pentru a reţine atenţia noastră dispersată; alteori, lecţia este însoţită de o plăcere captivantă, pentru a excita dorinţa noastră. Cu o răbdare sublimă, mama iubitoare întrebuinţează mângâieri pentru a-şi face copilul ascultător, cuminte.

Dacă am fi elevi buni, vieţile noastre ar fi mai puţin întunecate de suferinţă, dar pentru că nu ascultăm vocea interioară a conştiinţei, pentru că nu acordăm atenţie actelor noastre, vine durerea, bate la poarta vieţii, pentru ane face ascultători. Dacă am fi mai hotărâţi să învăţăm, dacă am culege

cu plăcere din fiecare eveniment o învăţătură, dacă am vrea să ne asociem cu dragoste evoluţiei şi să colaborăm cu Divinitatea – în loc să ne încăpăţânăm să rezistăm şi să ne revoltăm, creşterea noastră ar fi rapidă şi fericirea mai constantă.

Vom cunoaşte măreţia vieţii când ne vom aminti de experienţele din trecut, când vom vedea legăturile care le unesc, când vom poseda înţelepciunea, când vom şti sensul profund şi scopul spiritual al evenimentelor din viaţa, de atâtea ori repetate. Aşadar, înţelepciunea este esenţa descoperirilor, cunoştinţelor şi experienţelor, distilate prin filtrul suferinţelor.

Dacă am cerceta esenţa materiei noastre şi am studia neîncetat gândurile şi sentimentele noastre secrete, am vedea că cele mai multe din dureri sunt cauzate de egoismul nostru, de dorinţa arzătoare de a poseda lucruri şi fiinţe. Egoismul este tendinţa de a strânge avere, de a face din eul nostru personal centrul universului. în spaţiu, când ne legănam pe undele eterice, spiritul ştie că suntem uniţi cu toate fiinţele, dar când această înţelegere curată este întunecată de corpul fizic pe care-1 îmbrăcăm, simţul nostru de unitate se limitează la cercul strâmt al trebuinţelor şi dorinţelor noastre, tranşformându-se în egoism.

în timpul când roata vieţii şi a morţii se rostogoleşte, suntem nevoiţi să lărgim hotarele egoismului nostru individual, pentru a cuprinde în el şi familia. Vom munci pentru soţia şi copiii noştri, căci înţelegem în mod clar că ei sunt uniţi cu noi. Cu vremea, stabilim legături cu prieteni, consacrându-ne şi lor, cu aceeaşi dragoste cu care ne-am dăruit familiei noastre. Mai târziu, în acest egoism colectiv vom cuprinde naţiunea noastră şi, în fine, omenirea întreagă. Astfel, încetul cu încetul, egoismul se transfornă în altruism. Marii Luminători ai lumii au atins acest nivel, pe care îl vom ajunge cu toţii în veacurile viitoare.

Încă nu am ajuns la acest nivel sublim de spiritualitate; cu toate acestea, spiritele noastre sunt foarte bătrâne şi în adâncurile conştiinţei noastre sunt înscrise toate amintirile unui trecut trăit în alte ţări şi în alte trupuri. De multe ori am iubit, dar de multe ori, orbiţi de pasiunile noastre, în timpul furtunoaselor noastre întrupări, am urât, am luptat, am ucis, cu inima plină de mânie. De multe ori durerea ne-a sfâşiat inima la moartea trupurilor celor dragi nouă, şi cu toate acestea, mereu ne-am întâlnit cu aceste fiinţe scumpe, cu care am trăit şi lucrat în alte întrupări. Dar în acelaşi timp, ne-am întâlnit şi cu cei pe care i-am urât, jefuit sau omorât.

De aici trebuie să înţelegem că este o absurditate să-i tratăm drept păgâni pe cei care nu adoră Divinitatea în acelaşi mod ca noi, cu acelaşi ceremonial, în aceeaşi limbă şi sub acelaşi nume. în alte vieţi şi sub alte orizonturi am avut naţionalitatea şi am iubit şi venerat Divinitatea sub numele şi cultul celor pe care acum refuzăm să-i recunoaştem ca fraţi.

Ce nebunie – să-i dispreţuim pe cei mai puţin dezvoltaţi decât noi; ei sunt fraţii noştri tineri, care încep să înveţe lecţiile vieţii, cunoscute deja de noi. Ce îngustime de spirit — să-i desconsiderăm pe cei care au un trup de o culoare diferită de a noastră; pentru că şi noi am trăit în aceste rase, şi nu se ştie dacă nu ne mai mână destinul, ca trimişi ai Divinităţii, ca misionari, în mijlocul acestor fraţi ai noştri, pentru că în plan spiritual toţi oamenii sunt la fel şi toţi suntem fraţi.

Cunoscând adevărul reîntrupării, nu am mai râvni la bunurile şi însuşirile altora, nu ne-am mai mâhni că alţii au şi noi nu avem. Astfel, ce nu avem azi, în această viaţă, vom realiza în viitor cu muncă, răbdare şi încredere în puterile noastre spirituale, căci Tatăl – binecuvântat fie numele Său – oferă bogăţiile Sale celui ce stăruieşte.

Nu există ţel, oricât de îndepărtat, pe care să nu-1 putem atinge prin eforturi repetate, sacrificii, renunţări, chiar dacă pentru reuşită avem nevoie de mai multe existenţe sau întrupări.

Entitatea spirituală inferioară nu-şi poate determina locul şi părinţii viitoarei sale întrupări, pentru că ea nu este destul de avansată ca să poată face alegerea cu discernământ.

Spiritele superioare care au această misiune – observând gradul de inferioritate al spiritului candidat la întrupare – decid şi îl trimit, aproape fără voia sa şi inconştient, într-un anumit mediu prielnic pentru avansarea sa.

Spiritele evoluate nu mai au nevoie de această tutelă sau impuls de la spate, ci singure – când sunt în spaţiu – îşi aleg locul pe care-1 consideră potrivit dezvoltării unor anumite facultăţi ori reparării unor greşeli făcute în viaţa terestră anterioară.

In general, locul naşterii este determinat de iubirea sau ura contractată altădată pe pământ. Iubirea este un fel de legătură magnetică între fiinţele ce s-au iubit cu mare foc. Deşi separate -una fiind în lumea fizică, alta în lumea spaţiilor, duhurile se cercetează noaptea, se iubesc mai departe şi caută să se apropie în viitoarea viaţă pământească, după cum se caută şi trăiesc împreună în Cer. Această legătură le determină să revină pe pământ, sub diferite aspecte – ca părinţi şi copi ca fraţi, soţi, amanţi, rude sau prieteni. Este posibil ca relaţiile lor fizice să se schimbe la fiecare reîntrupare, în scopul întăririi cât mai puternice a legăturii de iubire dintre ele.

Reîntruparea spiritului uman poate să se facă în trupuri diferite ca sex; într-o viaţă fiind bărbat, în alta femeie. Progresul pare a fi mai accentuat când un spirit a avut o serie de reîntrupări într-un sex, urmată de o altă serie într-un alt sex, şi aşa mereu, pe cărarea lungă a evoluţiei noastre. în general, după 6-7 reîntrupări, trecem în trupuri de sex opus. Aceste forme sexuale sunt determinate de nevoile avansării noastre ori ale reparaţiilor de îndeplinit. Este clar că bărbatul are o serie de calităţi – vigoare fizică, voinţă, curaj, iar femeia are alte calităţi – răbdare, sensibilitate etc. în funcţie de necesitatea dobândirii uneia din aceste calităţi, spiritul e nevoit să se reîntrupeze într-un trup masculin ori feminin.

Şirul reîntrupărilor pe pământ se face până ce spiritul şi-a însuşit tot ce putea învăţa, cerceta şi observa pe această planetă. Când termină şcoala acestui glob pământesc, entitatea spirituală se reîntrupează pe o altă planetă, de un grad superior, unde aerul, apa, mediul, viaţa în general, se prezintă în condiţii superioare. Aici, spiritul va avea posibilitatea să înceapă o altă serie de experienţe, de studii, care îl vor duce la cunoştinţe mai înalte.