Sursa: Revista FEMEIA – autor Smaranda Sburlan
Din Timişoara, Desanca Nicolai se grăbeşte să prindă ultimul tren de noapte către Arad. Pleca acasă la ea, la ai ei, care o aşteptau. Era în aprilie 1991.
Sta lângă mine şi povestea încet, cu glas mic, temându-se parcă să nu rupă vraja aceea amestecată cu teama care o acoperea şi astăzi întocmai ca atunci, demult. Bătrânul Vasile Vuiţă din Caraş Severin era la sfârşitul vieţii şi trimisese musai ca ea, nepoata, să vină acasă. Elevă în ultima clasă de liceu la Timişoara, mai mult fugise din internat. Când a intrat în casă în odaie, el s-a ridicat uşor de pe pat şi s-a luminat de atâta bucurie.
Ţie, ţie nepoată, îţi las cu glas de moarte taina neamului şi a vieţii mele.Închide fereastra şi vino aici, mai aproape, pentru că este un mare secret. I-a dat mai întâi un bilet cu câteva rânduri, apoi, în întunericul încăperii, bătrânul şi-a ridicat palmele tremurând către un fir de lumină subţire cât un ac. Atunci Desanca i-a văzut palmele lui, împreunate ca pentru rugăciune, scânteind şi parcă arzând ca lumina fulgerului. ,, M-am cutremurat – zice Desanca, dar bunicul mi-a prins palmele într-ale lui. La început m-au fript ca o plită încinsă, apoi căldura s-a topit înet, blând, şi-am simţit-o cum mă inundă. El mi-a dus apoi palmele spre firul acela de lumină subţire cât un ac şi, Doamne, atunci mâinile mele au fost cuprinse de aceleaşi scântei şi fulgere. Bunicul a deschis oblonul şi lumina de primăvară a pătruns limpede, clară, în toată odaia.”
Aici, Desanca s-a oprit şi m-a privit în ochi cu o sinceritate răscolitoare. Apoi am simţit-o că, mărturisindu-se, ea se eliberase de o taină pe care o păstrase ani şi ani. Întâmplări din viaţa ei, petrecute demult, acum 25 de ani, când oameni în toată firea se temeau să ştie că pe lume mai este şi altceva în afară de forţele admise oficial. Bunicul murise în aceeaşi noapte şi Desanca s-a întors la şcoala din Timişoara îndoliată. Oameni şi vieţi ale căror taine, şi ele moştenite, s-au transmis ascuns, cu speranţe, urmaşilor.
Nu, bileţelul acela nu l-am păstrat – spune Desanca. L-am ars atunci, pe loc, dar îl ştiu şi acum pe dinafară. Erau plantele pe care în vacanţă le culegeam pe dealuri cu bunicul meu şi le puneam la uscat. Ierburi de leac, din fierberea cărora el, bătrânul, făcea licori cu care vindeca dureri de ficat, de vezică, de stomac, alina reumatismele noastre şi ale altora.
De atunci au trecut câteva decenii la rând. Desanca s-a căsătorit, are un băiat frumos şi foarte deştept, a lucrat ani şi ani la un institut de proiectări. Când cineva avea dureri, stări proaste, indispoziţii era căutată doamna Desanca. Ea venea într-un suflet, îşi apropia palmele deschise către durerea nevăzută şi aceasta se alina ori dispărea pe loc. Câteodată palmele începeau să vibreze tremur uşor, ea se speria – zicea că este obosită – şi-şi ţinea ascunsă în suflet taina primită, taina vieţii bunicului ei.
,,NU MURI,FELICIA!”
Ajunsese la capătul durerilor. Nimeni nu o mai putea ajuta, nimeni nu-i putea compensa imensa şi incredibila pierdere a copilei ei. Asistenta o rugase să nu plângă. Fetiţa de nici 14 ani îşi trăia poate ultimele ceasuri. Uşor, fără suspine, lacrimimile mamei şiroiau. Desanca era însă aproape, se vedea peste peretele din plexiglas cum sta acolo şi-i căuta mereu faţa copilei din secţia de reanimare a spitalului. ,, Nu muri, Felicia, trebuie să trăieşti” spunea ea – mereu şi mereu – în gând, repetat, teribil de mult, ca şi cînd nimic pe lume n-ar mai fi avut vreun rost acum. ,, Nu muri, Felicia!” Chirurgul venise lângă fetiţă, îi căutase tăcut pulsul pe mână, apoi la gât, pe aortă, şi plecase cu umerii strânşi, îndurerat şi el. Se oprise câteva clipe lângă mama copilei. Cu braţul lui puternic, bărbătesc, îi acoperise umerii şi femeia l-a auzit ca prin vis: ,, Am făcut tot ce a fost posibil, mamă”. Ea îngăimase o vorbă de mulţumire, umilă, fără rost şi fără importanţă.
După nici două ore, însă asistenta cheamă chirurgul din cabinet. Felicia primise de la distanţă bioenergie de la radiantul Desanca. Cineva îi dăduse apoi un halat alb şi ea îşi plimbase palmele peste inima şi plămânul operat al copilei. Când şi-a simţit degetele cutremurate, a mai repetat încă o dată: ,, Nu muri, Felicia, nu muri!”. Atunci, ochii s-au deschis, curaţi, albaştri, şi, cu vocea mică, fetiţa a întrebat: ,, E gata operaţia?” Medicul era acolo, a auzit-o şi nu i-a putut răspunde. Cu palma lui, care dirijase bisturiul şi pensele într-un plămân mic, a mângâiat-o pe frunte.
S-a terminat,Felicia. Stai cuminte. Calm, sunt controlate apoi drenele, perfuziile. Picăturile curg încet, la intervale egale. Obrajii Feliciei prind culoare, inima îşi reia ritmul şi, obosită, copila adoarme.
VA DANSA DIN NOU
În cameră, pe un pat comod, stă tânăra Laura Ionescu. Acum 3 ani, după un accident de circulaţie, a suportat pe coloana vertebrală două operaţii la Spitalul Militar. A treia operaţie i-a fost executată în Italia, la Roma. De trei ani, tânăra de nici 25 de ani îşi mai simţea doar braţele şi-şi mişca bine capul. În rest, totul, totul era inert. A început tratamentele cu bioenergie ale doamnei Desanca Nicolai. După o lună de tratament, am văzut-o pe domnişoara Laura. Semnalele senzoriale au coborât pe coloană, milimetru cu milimetru, până în zona lombară. Între alte tratamente de inducere bioenergetică, doamna Desanca i-a pregătit Laurei o baie a cărei apă o incarcă cu bioenergie. Bolnava a fost adusă şi pusă în cadă. Cu fiecare zi, un mic, foarte mic progres. Dar nu peste mult timp, spuse Desanca, Laura va dansa din nou. Fără de sfârşit sunt puterile omului şi minunile tale, Doamne!
,,EU SUNT MARTORUL”
Accidentul survenise stupid, şi-n alunecarea scării, femeia suferise o fractură pe articulaţia gleznei. Tratamentele imediate au ajutat-o să meargă; după trei luni cu cadru, apoi, până acum, deci şase ani, prijinindu-se în baston. Deasupra gleznei, o porţiune rămăsese mult îngroşată, vineţie. D-na Desanca a tratat-o în şase şedinţe. Încet, zona şi-a recăpătat culoarea normală. Asta însemna că aici fluxul bioenergetic a învins staza şi fluxul sanguin şi-a reluat firesc şi total cursul.
– Cum aţi reuşit, doamnă Valeria Stanciu?
– După tratamentul cu bioenergie, d-na Desanca m-a sfătuit ca, seară de seară, piciorul bolnav să-l masez uşor, să-l acopăr cu prişniţe muiate într-un decoct adus de dânsa.
În aceeaşi zi, într-o cameră de hotel, intră soţii Elena şi Ionel S. Femeia are noduli pe ambii sâni, el suferă de cardiopatie ischemică. Şedinţa de încărcare bioenergetică începe cu bărbatul, care venise uşor gârbovit. Stă acum pe pat, într-un calm desăvârşit. Mîinile Desancăi se plimbă pe deasupra corpului. O dată, încă şi încă o dată.. Îl aud cum respiră greu, ordonat. În curând doarme.
Dureri reumatice, anchilozante, migrene rebele, afecţiuni hepatice, cancere cu însemnări pe traiectul digestiv în special, iată doar câteva dintre afecţiunile pe care le vindecă prin masaje bioenergetice doamna Desanca Nicolai.
ZBATERI
De mai bine de doi ani, doamna Desanca din Arad se zbate să-şi poată folosi în condiţii normale, legale, harul lăsat ei de natură. A venit la Bucureşti şi a cerut să-i fie testată forţa de bioradiant.
Un conferenţiar doctor, care se doreşte anonim, a apreciat pe aparate de mare fineţe că ea primeşte şi transmite cantităţi mari de bioenergie. Doamna Desanca a solicitat Ministerului Sănătăţii aprobarea să experimenteze într-un spital, unde să-i fie dat un salon sau căteva paturi măcar. Nici un răspuns. Între timp, anul acesta, tot aşteptând înţelegerea forului superior de sănătate, mai ales când s-au organizat cabinete asemănătoare în Bucureşti şi în ţară, Desanca s-a instalat la un hotel şi a tratat bolnavii la domiciliu. Erau cei care, după un articol apărut în revista noastră, îi trimiseseră scrisori, cerându-i să-i trateze. Tocmai din Câmpulung Moldovenesc, o mamă şi-a adus copilul de 5 ani orb. Globii lui oculari erau două pete negre, care se mişcau greu, pleoapele nu reuşeau să le acopere. Copilul nu văzuse niciodată. Mama zicea că aşa l-a născut, chior. Douăsprezece zile a reuşit să-şi combine bioenergia cu a copilului, două pete negre mucilaginoase au căzut, pur şi simplu, şi au apărut ochii copilului, de un albastru precum cerul de mai.
După fiecare caz tratat, declaraţiile date de bolnavi au fost adunate în dosare. Degeaba. Nimic nu a convins superiorii apărării sănătăţii din ţară.
,, Să învăţ mai mult ’’ – şi-a zis d-na Desanca – şi, printr-o societate umanistă, ale cărei conferinţe şi cursuri le-a urmat, a primit din Canada o diplomă. Acum, după atâtea zbateri, aici, în Capitală, d-na Desanca ne părăseşte. Pleacă din nou la Arad. În locuinţa familiei va deschide un cabinet de tratare cu bioenergie.
Articol de Smaranda Sburlan – revista FEMEIA
