…“Viaţa mea este o parabola, o necunoscută, poate veţi descifra câte ceva, puţin, mult ,Dumnezeu ştie. Poate veţi întrezări lumina, poate mă veţi recunoaşte, poate nu, poate veţi deveni mai buni , mai curaţi, cine ştie? Mesajele mele, venirea mea pe lume nu sunt întâmplătoare, nimic din ceea ce sunt Eu nu e întâmplator.
Viaţa mea a început cu mulţi ani în urmă, într-un sat de pe graniţa fostei Iugoslavii. În unul din poemele mele am spus “nu sunt un copil născut” ; nu, nu sunt un copil născut, mama mea nu mai dorea un alt copil, avea unul. Vroia să întrerupă sarcina, era în luna a treia sau a patra.
Într-o duminică, moaşa satului a ajutat-o să scape de sarcină. Stupoarea a fost mare în clipa în care acel copil a început să ţipe. Era mic cât o coadă de lingură, fără forme, ceva ciudat, imprecis. Moaşa s-a speriat, n-a putut să înţeleagă ce s-a întâmplat, pe toţi copiii din acel sat ea i-a adus pe lume, toate avorturile ea le-a provocat, dar aşa ceva nu s-a mai întâmplat, cum să ţipe un copil avortat? După crucile de rigoare, a luat-o la fugă. A întors-o înapoi bunicul, tatăl mamei. După mulţi ani am înţeles că bunicul a ştiut de venirea mea pe lume, că bunicul nu era un om obişnuit. De fapt, că mama era însărcinată nu ştia nimeni, în afară de ea şi de tata, iar decizia a fost fermă, înca un copil, nu. De atunci aşteptau în fiecare zi să mor şi nu ştiau dacă trebuie să-mi facă sicriu sau să mă îngroape doar aşa, în pământ. După câteva zile mamei i-a venit laptele şi deşi nu vroia să-mi dea să sug, “cineva” o obliga, laptele venea din ce în ce mai mult.
Timp de trei ani m-am hrănit doar cu laptele mamei. Vreau să spun ca nimeni nu s-a îndoit de faptul că voi muri. Totul era doar o chestiune de timp. Mama nu m-a iubit şi nu m-a vrut mulţi ani ( prea mulţi ), spunea ca nu sunt a ei.
De fapt, acelaşi lucru l-am simţit şi eu. Când am crescut, o întrebam mereu unde e mama mea, unde e casa mea şi a cui sunt. Senzaţia stranie ca nu sunt a lor mă obseda. Urcam pe dealul cimitirului şi plângeam, încercam sa-mi aduc aminte de ceva, dar nu reuşeam. Totul îmi era străin. Nu zâmbeam şi nu râdeam niciodată.
Nu ştiu cum a trecut copilăria mea, cum a decurs adolescenţa mea, nu ştiu cum s-a scurs viaţa mea. Nu pot intra în detalii şi chiar dacă aş face-o, nu v-ar ajuta la nimic, sunt nesemnificative. Copilăria mi-am petrecut-o pe un şantier minier, adolescenţa şi o parte din viaţă la Timişoara. Am fost întotdeauna “altfel” decât ceilalţi copii şi asta o pot confirma versurile mele. Ele sunt o mărturie “vie” a tot ce-am simţit, trăit şi suferit.
De fapt totul a început atunci când am urmat şcoala de şoferi, instructorul m-a rugat să-i bat la maşina un manuscris după o carte de reflexologie. M-a impresionat în aşa grad acea carte, încât am bătut-o în două exemplare. Am început s-o studiez, nu s-o citesc, am spus bine, s-o studiez. Şi asta luni de zile, nu mă mai interesa nimic altceva decât cartea aceea. Am început să practic “ reflexologia “, cunoşteam corpul uman la perfecţie, cunoşteam toate punctele de reflex ale tuturor organelor, funcţiilor, simţeam un organ bolnav doar când atingeam piciorul. Am ajutat foarte mulţi oameni. Acum mă îndoiesc că doar reflexologia a făcut asta.
A venit revoluţia, sistemul s-a schimbat. Nu mai făceam reflexologie, am uitat-o. Începând însă din 1990 am început să am comportări ciudate, spuneam foarte des că pot să vindec orice boală. Spuneam şi atât, în clipa următoare uitam ce am spus. Spuneam că pot sa vindec orice, de la cancer în jos. Dar când m-a întreba cineva cum, ridicam din umeri, neştiind ce să spun. Când vedeam un bolnav în cărucior spuneam “dacă-i spun să se ridice , se ridică imediat”, dar n-am făcut-o niciodată. Toate acestea nu m-au îngrijorat, dar în clipa când am spus că pot ridica un mort, da. Eram în maşina cu soţul şi fiul meu, când m-am trezit spunând “ dacă acum ar veni un mort din partea dreaptă şi eu îi spun să se ridice, se ridică imediat ”. După câteva secunde fiul meu a strigat : “opreşte-te, vine un mort din dreapta” . Mi s-a ridicat părul în sus, am început să plâng şi i-am spus să meargă înainte. Eram îngrijorată, nu ştiam ce se întâmplă cu mine, credeam că am înnebunit. M-am gândit că nu-i mare lucru, mai fusesem o dată la psihiatrie, din cauza unor probleme familiale. Când am aflat că soţul este la mare cu cineva şi nu în delegaţie, n-am mai putut să merg, colegii lui m-au dus direct la psihiatrie, de aceea m-am gândit că poate este ceva asemanator o dereglare, undeva. Şi totuşi, simţeam că nu este asta, simţeam o forţă, o putere, ceva necunoscut, parcă tot timpul era cineva lângă mine. În noaptea aceea n-am dormit, am plâns mult, eram agitată şi atunci m-am gândit să-L întreb pe Dumnezeu dacă sunt nebună sau nu. M-am rugat cum nu mai făcusem niciodată, cu sufletul, cu inima, cu braţele, cu toată fiinţa mea să-mi spună dacă sunt nebună. Dar nu mi-a răspuns.
Dimineaţa am plecat în Ungaria, trebuia să-i ducem ceva unei prietene. Am hotărât să merg prin Vărşand, pentru că nu era aşa multă lume la vamă. În maşina m-am rugat din nou, ceream un semn, ceva, orice ca să înţeleg. Şi semnul a venit, a început brusc o furtună, frunzele se învârteau în formă de spirală şi mergeau în faţa maşinii, n-am văzut atâtea frunze la un loc în toată viaţa mea. Era un fel de tornadă, spun un fel, deoarece ştiu că tornada merge în sus, pe când acum era altfel, mergea înainte, eram “aspiraţi cu maşina cu tot”. Când am întors capul în spatele maşinii nu am văzut nici frunze, nici furtună, totul s-a întâmplat atât de repede, încât n-am avut timp nici măcar să realizez ce se iîtâmpla. Dar am ştiut că este semnul cerut. Doamne, dar n-am înteles, iartă-mă, n-am ştiut că spirala este semnul Tău. N-aveam de unde să ştiu, de aceea am zis, “arată-mi, Doamne, altul, că pe acesta nu-l înţeleg şi tu mi-ai arătat”.
O, Doamne, mi-ai arătat. M-am trezit brusc, undeva, parcă într-o altă lume, era ceva nemaiîntâlnit, mirific, o lumină blândă, caldă, care unea cerul cu pământul , nu puteam să scot nici un cuvânt. Am coborât din maşina amândoi, eram într-o stare ciudată, ştiam că nu sunt singură, totuşi nu vedeam pe nimeni în jurul meu. M-am întors apoi spre soţul meu, vroiam să am certitudinea că cel puţin el exista, dar surpriza a fost mare, soţul meu a fost făcut statuie ( uneori mă întreb dacă nu era mai bine să rămână aşa ), avea ţigara între degete, era puţin aplecat, dar era statuie, în acel moment cineva mi-a întors capul şi nu l-am mai văzut, el nu mai exista, atunci am simţit cum mă ridic, aveam mâinile întinse, aşa ca şi cum aş zbura.. Unde am fost, nu ştiu, şi nici cât a durat, nu ştiu, o zi, o oră, nu ştiu, ştiu doar că atunci când m-am întors am simţit că am arcuri la picioare ca şi cum cineva încerca să-mi amortizeze căderea. Am zburat, am zburat cu adevărat, de fapt nu era pentru prima oară, în somn zbor aproape în fiecare noapte, doar nu ca acum, era real şi era pentru prima dată în viaţa mea când ştiam cine sunt. Doamne, câţi ani au trecut, câtă durere şi chin am îndurat, Doamne, cât de mult am vrut să cunosc adevărul, să ştiu cine sunt. Şi totuşi nici acum nu mi l-ai lăsat în întregime.
Acolo , Sus, îmi ceream iertare, dar nu ştiam pentru ce , acum ştiu şi-mi cer, din nou, iertare. Spuneam tot timpul, iartă-mă, Doamne, că m-am îndoit. De fapt eu nu de tine m-am îndoit, ci de mine. Din acel moment, eu n-am mai fost eu, ci o altă persoană, mi s-a schimbat complet comportamentul, vocea, mersul, eram diferită, nici gusturile nu mai erau aceleaşi, îi vedeam pe cei apropiaţi într-o altă lumină, aşa cum erau ei cu adevărat. Doamne, am coborât de acolo cu o cruce în spate, o cruce grea pentru umerii mei slabi. Orice anomalie acum mi se părea normală. În momentul în care i-am spus că plecăm, s-a scuturat, ca şi cum vroia să arunce ceva de pe el. Ce m-a frapat a fost că n-am văzut nici o maşină pe şosea, în tot acest timp n-a trecut nici o maşina, nici n-avea cum, eram într-o altă dimensiune, dar atunci, pe loc, n-am înţeles, n-aveam cum. După un timp, soţul a constatat că nu şi-a fumat ţigara, apoi s-a întors brusc spre mine şi m-a întrebat de ce mergem pe un drum de ţară, totul era pustiu. Pe urmă am trecut printrun sat unde n-am văzut oameni, iar lumina, lumina era aceeaşi, aurie parcă, n-am vorbit, am mers , am mers mult timp, aveam o senzaţie ciudată, stranie, parcă eram într-o altă lume, într-un alt timp. Nu ştiu dacă pentru el a fost şters acel timp sau nici nu a existat, mă întreb pentru că nu văd raţiunea pentru care a fost făcut statuie. După mult timp am ajuns la sosea, am văzut maşini mergând în ambele direcţii.Noi am plecat dimineaţa din Arad, iar la Szeget am ajuns aproape de înserat, şi totuşi Szeged- ul este la o oră de Arad. Am refăcut de curând acel traseu, când am plecat în Germania. Vroiam să văd exact unde s-a întămplat şi dacă există şosea de ţară sau vreun sat asemănător celui descrie de mine. Nu, nu exista. Exista doar şoseaua internaţională şi satele de pe marginea şoselei, dar niciunul nu semăna cu acel sat. Oricum eu n-am îndrăznit să spun nimănui ce s-a întâmplat. Ştiam doar că trebuie să aştept, să aştept un semn, ştiam că în clipa în care îl voi primi va începe o nouă etapă a vieţii mele. Nu ştiu dacă îmi era teamă sau nu, aşteptam doar acel semn, toată viaţa mi s-a concentrat în acel semn…”
“Între două lumi “ Desanca Nicolai
