Conferinţa 11 – Abd-Ru-Schin 1931 – Ediţia completă (fără pasajele suprimate din ediţiile actuale, cu tendinţa de denaturare a mesajului adus)
[ Aşa este Dumnezeu-Tatăl în toată puterea şi înţelepciunea Sa: la dreapta Sa, Dumnezeu-Fiul, ca o parte din El, Iubirea, şi, la stânga Sa, Dumnezeu Sfântul-Duh, Dreptatea. Cele două părţi separate din Dumnezeu Tatăl şi aparţinându-I cu totul. Este Trinitatea unui singur Dumnezeu! ]
În materialitate părţile întregului sunt de acelaşi fel, sunt Persoane, se manifestă şi în materialitate ca PERSOANE !
Iată întreaga conferinţă:
“De ce ocolesc oamenii cu atâta timiditate acest cuvânt, care ar trebui, totuşi, să le fie mai familiar decât oricare altul? Ce anume îi opreşte să reflecteze profund asupra lui, să se lase pătrunşi de el, pentru a-l cuprinde cu exactitate?
Este aceasta veneraţie? Nu. E această neobişnuită timiditate, până la urmă, ceva măreţ, onorabil şi profund? Cu siguranţă, nu, căci, gândiţi-vă: voi vă rugaţi lui Dumnezeu; cu toate acestea, nu vă puteţi face nici o idee exactă despre Cel Căruia vă adresaţi în rugăciunea voastră; din contră, sunteţi în confuzie; pentru că niciodată nu vi s-au dat informaţii clare, capabile să satisfacă dorinţa voastră interioară de adevăr, nici de către şcoală, nici de către biserică. Adevărata Sfântă Treime a rămas în voi o enigmă, cu care aţi încercat, în cele din urmă, să vă împăcaţi, cu convingerea că vă găsiţi în faţa unui lucru prea mare pentru voi.
În asemenea condiţii, cum s-ar putea forma rugăciunea cu sinceritatea, cu încrederea care ar trebui să se găsească în ea? Este imposibil. Dar, dacă voi L-aţi cunoaşte pe Dumnezeul vostru, încrederea voastră în El ar creşte, şi atunci – nu ar fi rugăciunea însoţită de intuiţii mai profunde, nu ar fi ea mai directă, mai sinceră?
Şi este pentru voi o datorie şi o obligaţie să vă apropiaţi de Dumnezeul vostru. Nu trebuie să Îl contemplaţi doar de la depărtare! Este absurd să se spună că ar fi o greşeală a te preocupa atât de detaliat de Dumnezeu. Lenea şi indolenţa pretind chiar că este un sacrilegiu. Dar eu vă spun: “Dumnezeu vrea aceasta”. Condiţia acestei apropieri se află în întreaga creaţie. În consecinţă, cel care i se sustrage nu numai că nu are nici un fel de umilinţă, ci manifestă un orgoliu fără limite. În conformitate cu acesta, el pretinde ca Dumnezeu să se apropie de el, pentru ca el să Îl poată înţelege, în loc să meargă el spre Dumnezeu, ca să Îl poată cunoaşte. Ipocrizie, nepăsare peste tot unde priveşti, peste tot unde asculţi, şi toate acestea sub mantia unei umilinţe închipuite!
Dar voi, care nu mai vreţi să dormiţi, căutaţi cu râvnă adevărul pe care îl doriţi cu ardoare, primiţi acest mesaj, urmaţi Adevărul!
Ce este Dumnezeul tău? Tu ştii că el a spus: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”.
Nu există decât un singur Dumnezeu, o singură forţă. Ce este, atunci, Sfânta Treime? Ce este Trinitatea? Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu – Sfântul-Duh?
Atunci când omenirea s-a exclus ea-însăşi din Paradis, ne mai lăsându-se ghidată de intuiţie, care este pur spirituală şi deci mai apropiată de Dumnezeu, exagerând, în schimb, prin propria alegere, intelectul pământesc, căruia i s-a supus, ea a devenit astfel sclava instrumentului care îi fusese dat spre întrebuinţare, îndepărtându-se, conform naturii sale, din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Despărţirea odată înfăptuită, omenirea s-a îndreptat mai ales către ceea ce este pământesc, adică spre ceea ce este indisolubil legat de spaţiu şi timp, lucru care o împiedică să-L recunoască pe Dumnezeu şi să-L mai poată înţelege vreodată. Prăpastia s-a mărit de atunci cu fiecare generaţie, şi oamenii s-au înlănţuit din ce în ce mai tare doar de Pământ. Ei au devenit oameni ai intelectului, legaţi de Pământ, purtând mândri numele de materialişti, nefiind conştienţi de lanţurile lor, deoarece sclavia în faţa spaţiului şi timpului le-a îngustat în acelaşi timp orizontul. Cum putea un asemenea om să regăsească drumul către Dumnezeu? Niciodată.
Era un lucru imposibil, dacă ajutorul nu venea de la Dumnezeu. Era El, Cel Care trebuia să arunce o punte, pentru ca acesta să fie salvat. Şi Dumnezeu S-a îndurat. Dumnezeu, El-Însuşi, în toată puritatea Sa, nu se mai putea revela oamenilor intelectului inferior; pentru că aceştia nu mai erau capabili, urmare a hiper-activităţii intelectului lor, să simtă, să vadă ori să înţeleagă mesajele Sale. Acei câţiva care o puteau încă face, erau ridiculizaţi, pentru că orizontul materialistului, închis în limitele spaţiului şi timpului, refuza oricărui gând posibilitatea unei deschideri care l-ar fi depăşit si care i-ar fi fost, deci, de neînţeles.
De aceea nici profeţii, a căror forţă nu mai putea pătrunde, nu mai erau suficienţi, deoarece chiar principiile fundamentale ale tuturor mişcărilor religioase deveniseră pur materiale. Trebuia deci să vină un mijlocitor între Divinitate şi omenirea rătăcită, posedând mai multă forţă decât toţi cei de până atunci, pentru a putea răzbate. Ar trebui să spunem: acest mijlocitor a venit datorită micului număr de oameni care, în ciuda materialismului cel mai cras, aspirau încă spre Dumnezeu? Ar fi corect, într-adevăr; dar adversarii ar vedea în asta mai degrabă o pretenţie din partea credincioşilor, decât să recunoască imensa iubire şi, de asemenea, dreptatea severă a lui Dumnezeu, care aduce, în acelaşi timp, prin răsplată sau prin pedeapsă, mântuirea.
Dar acest mijlocitor, pentru a avea forţa necesară să răzbată într-un asemenea haos, trebuia să fie El Însuşi divin, deoarece întunericul câştigase deja atât de mult teren, încât nici chiar mesajele profeţilor nu-l mai puteau străpunge . Din acest motiv, Dumnezeu, în iubirea Sa, printr-un act al voinţei Sale, a desprins o parte din El-Însuşi şi a încarnat-o în trup şi sânge, într-un corp uman de sex masculin, Isus din Nazaret, devenit de atunci Cuvântul încarnat, Iubirea divină încarnată, Fiul lui Dumnezeu.
Această parte, astfel separată şi totuşi rămânând strâns legată de El, a devenit, prin aceasta, personală. Urmare a încarnării, ea a rămas aşa, chiar după părăsirea corpului pământesc şi după reunificarea Sa cea mai strânsă cu Dumnezeu-Tatăl.
Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul sunt deci doi şi de fapt sunt unul singur!
Dar Sfântul-Duh? Cristos însuşi a spus că e adevărat că multe păcate împotriva lui Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul pot fi iertate, dar niciodată păcatele împotriva Sfântului-Duh.
Sfântul-Duh este, deci, mai sus sau mai important decât Dumnezeu-Tatăl sau decât Dumnezeu-Fiul? Această întrebare a preocupat deja multe suflete, a încurcat deja mulţi copii.
Sfântul-Duh este duhul Tatălui, care, separat de El, acţionează complet independent în întreaga creaţie, şi care, la fel ca şi Fiul, rămâne totuşi strâns legat de El, este una cu El. Legile de neclintit ale creaţiei, care, cu firele lor, traversează întregul Univers şi care provoacă legea efectului reciproc, soarta omului sau karma sa, vin de la … Sfântul-Duh sau, mai exact: din activitatea Sa.
De aceea Domnul a spus că nimeni nu poate păcătui nepedepsit împotriva Duhului-Sfânt, pentru că ispăşirea se întoarce la autor, la punctul său de plecare, prin inflexibila şi infailibila lege a efectului reciproc, fie ce ar fi, bine sau rău. Şi la fel cum Fiul lui Dumnezeu vine din Tatăl, la fel Sfântul-Duh vine din Tatăl. Deci amândoi sunt părţi din El, Îi aparţin întru totul, imposibil de despărţit, fără una dintre ele o parte din El ar lipsi. La fel ca braţele unui corp, executând acţiuni independente, dar aparţinând în acelaşi timp corpului dacă el vrea să rămână întreg, şi neputând executa acţiuni independente decât în legătură cu întregul, adică formând un tot împreună cu el.
Aşa este Dumnezeu-Tatăl în toată puterea şi înţelepciunea Sa: la dreapta Sa, Dumnezeu-Fiul, ca o parte din El, Iubirea, şi, la stânga Sa, Dumnezeu Sfântul-Duh, Dreptatea. Cele două părţi separate din Dumnezeu Tatăl şi aparţinându-I cu totul. Este Trinitatea unui singur Dumnezeu!
Înainte de creaţie, Dumnezeu era unul! În timpul creaţiei, el a separat în mod deliberat o parte din El-Însuşi care să activeze independent în creaţie, şi, astfel, a devenit dual. În momentul în care a fost necesar să trimită un mijlocitor omenirii rătăcite, pentru că puritatea lui Dumnezeu nu permitea legături directe cu ea, ea-însăşi înlănţuindu-se, Dumnezeu a separat din iubire o parte din El-Însuşi, pentru o încarnare trecătoare, care să-I permită să se facă din nou înţeles de către omenire, şi astfel, prin naşterea lui Cristos, a format Sfânta Treime.
Ce sunt Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul era clar pentru mulţi, dar Sfântul-Duh rămânea o noţiune foarte confuză. El este Dreptatea acţionând, ale cărei legi eterne, de neclintit, incoruptibile, parcurg tot Universul; ceea ce a fost desemnat până acum, a fi soartă … karma!
Voinţa Divină! “
Abd-Ru-Schin – “În Lumina Adevărului” – Mesajul Graalului
Ediţia Completă 1931
